Legea drepturilor de autor instituie taxe pentru unităţile de alimentaţie şi cazare care fac „comunicare publică“, utilizând aparatele TV, ameninţând cu amenzi uriaşe pe cei care nu cotizează. Colectorii au însă o mare problemă: ei trebuie să demonstreze că utilizatorul foloseşte în mod real operele aflate în gestiune colectivă.
Un receptor TV atrage după sine trei contribuţii, în cazul unităţilor de alimentaţie publică şi a celor de cazare: taxa TV, abonamentul la firma de cablu şi contribuţia pentru drepturile de autor ale artiştilor pe care îi vizionează clienţii. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe a suferit multiple modificări în ultimii 16 ani. Legiuitorul a introdus printre noutăţi şi noţiunea de „comunicare publică“, adică „orice comunicare a unei opere, direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, (...) precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate“. De asemenea, actuala legislaţie consideră publică „orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, prin punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces din orice loc sau în orice moment ales individual“. În acest sens, au fost înfiinţate mai multe organisme colective de gestionare a drepturilor de autor.
Ai televizor, plăteşti artiştii
Unul dintre cele mai interesante este Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual - Asociaţia Română de Gestiune a Operelor Audiovizuale (UPFAR - ARGOA), care reprezintă producătorii în domeniul operelor audiovizuale şi cinematografice. Prin negocierea unei metodologi
