Vlad Mixich ne dovedeşte că sensibilitatea, inteligenţa şi „fanatismul“ pentru lucrul bine făcut, talentul în cele din urmă şi, să nu uităm niciodată, caracterul se încăpăţânează să se ivească în orice generaţie.

Pe Vlad Mixich l-am remarcat imediat ce a apărut în echipa de la HotNews, aproape singurul loc în care se mai face presă în România şi pe care îl poţi frecventa fără teama de a te sufoca sau de a te mânji cu noroi. L-am remarcat, dar cum sonoritatea numelui său şi trustul pentru care lucra, Deutsche Welle, îmi recomandau mai degrabă un „străin“, mi-am şi dat pe loc explicaţia pentru calitatea de-a dreptul excepţională a jurnalismului pe care el îl practică. Reportajul multimedia Crima din telecomandă, realizat de Mixich în colaborare cu Laurenţiu-Diaconu Colintineanu, îmi semnala o altă specie de jurnalist, fără nicio legătură de „rudenie“ nici cu celebra şcoală de măcinat vânt Cristoiu, nici cu cea hrănită de instinctele de procuror, gen C.T. Popescu. În raport cu aceştia şi cu toate derivatele lor, da, Vlad Mixich e un străin. De la alegerea subiectului până la documentarea temeinică (aproape maniacală), dublată de curiozitate, de acuitatea observaţiei şi o nedisimulată sensibilitate umană, până la grija pentru stilistica scriiturii sau a discursului televizat – toate astea ţin de atributele jurnalistului din altă ligă, adică din altă ţară. Dar, surpriză! Vlad Mixich, aşa cum el însuşi se povesteşte la începutul volumului Fanaticii, s-a născut la Baia Mare, a copilărit la Craiova şi a studiat la Timişoara. „Şi, ca să ucidem în faşă orice nelămurire (deci şi pe a mea!), Mixich este un nume croat.“ Cât priveşte legătura lui cu Deutsche Welle, ea s-a datorat întâmplării de a câştiga un concurs de jurnalism. Aşadar, Mixich e de-al nostru. Şi totuşi nu e.

Volumul Fanaticii, răsplătit de Humanitas cu Premiul Kundera, este alcătuit din „portrete