(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)

Trăim vremuri interesante, ceea ce ar fi mai degrabă un blestem, dacă n-ar fi totuşi o binecuvîntare.

Trăim o vreme în care "proprietatea intelectuală" a devenit mai importantă decît proprietatea asupra corpului, cea fizică şi cea materială, o vreme în care totul e informaţional, dar nu ştim ce să mai credem, un timp al ciocnirilor şi contradicţiilor (foarte anatagonice de această dată).

Marii producători de divertisment şi marii oameni de stat îşi dau mîna peste populaţii, cu dorinţa vizibilă de a le controla. Însă duhul a ieşit din sticlă şi ceea ce pînă acum era o regulă nescrisă (i.e. toate tehnologiile tind către control) nu-şi mai face programul nomologic. Pentru că nu poţi controla 50.000 de reţele diferite (dacă ne gîndim doar la marii provideri de net), nu poţi forţa indivizii să renunţe la drepturile lor cîştigate în peste 300 de ani de modernitate revoluţionară în numele unor interese contingente, vremelnice. Şi pentru ce tot acest mare circ al vanităţii, cînd societatea informaţională e cea mai fragilă dintre toate, cînd nimic nu rămîne, totul curge?

Într-o zi un angajat al Arhivelor Statului Alaska a şters definitiv peste 800.000 de înregistrări electronice din baza de date a acestui serviciu. 800.000 de informaţii importante, digitalizate au dispărut într-o secundă. Arhivele digitale sînt fragile, cele mai fragile forme de conservare a informaţiei. Ca informaţia să reziste în acest mediu e necesară continua copiere şi circulaţie, astfel încît măcar undeva, într-un singur loc, să mai existe o copie uitată.

Dar nici copierea intensivă nu rezolvă problema. Formatele se schimbă în timp, ceea ce astăzi poate fi citit pe orice computer mîine s-ar putea să fie istorie. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu suportul.

Din viaţa noastră au dispărut benzile magnetice şi dischete