România a jucat pentru prima dată de la primirea în UE un meci pe cont propriu, după ce şi-a petrecut primii 5 ani într-o timiditate bolnăvicioasă, suportând umilinţele inerente pentru cei veniţi de la periferie, fără iniţiative şi plătind o cotizaţie anuală prea mare prin comparaţie cu beneficiile obţinute.

Statele UE n-au fost niciodată prea fericite să fie parteneri egali cu România şi Bulgaria, două ţări prea balcanice şi prea înapoiate, pentru gustul Bruxellesului, iar dinspre partea lor nici Bucureştiul şi nici Sofia n-au făcut destule eforturi pentru a recupera în onorabilitate, modernitate, bune practici. De aceea, primele excepţii făcute în istoria UE au fost date cu dedicaţie pentru România şi Bulgaria, primite în comunitatea europeană în 2005, dar testate permanent în domeniile sensibile, care ţin de justiţie şi corupţie, cu drept de călătorie în Spaţiul Schengen, dar ţinute totuşi la uşa acestei zone de liberă circulaţie, deşi promisiunea liderilor UE a fost iniţial martie 2011.

Politicienii români au ţinut ţara pe loc, de frica reformelor, de frica procurorilor anticorupţie, de frica Agenţiei Naţionale de Integritate, preferând să rămână la periferia fizică şi simbolică a continentului, decât să renunţe la privilegiul de a se îmbogăţi de pe urma traficului de influenţă. Amânarea primirii în Spaţiul Schengen s-a făcut pe baza acestui pretext-motiv, că lupta cu marea corupţie nu este convingătoare. Dincolo de temeiul acestui pretext, există însă şi cealaltă faţă, a Europei extremiste, a partidelor populiste care câştigă teren şi impun condiţii celei mai democratice structuri suprastatale care a existat vreodată: UE.

Pentru a ieşi din cercul vicios al neputinţei autohtone şi al condiţionalităţilor excesive, Traian Băsescu s-a folosit de o strategie complicată şi periculoasă, dar care a adus mai multe rezultate, decât dacă România ar