Lustraţia votată recent din parlament încheie fără drept de apel capitolul decomunizării. Proiect ratat şi suferind de toate racilele societăţii, lustraţia românească este caricatura jenantă a Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, reuşind performanţa de a fi nu doar nedreaptă, tardivă şi fără acoperire morală, dar şi revanşardă, încărcată de frustrările, interesele şi vendetele politice ale momentului. Motivul este simplu: anticomunismul românesc a fost doar o aspiraţie intelectuală, un proiect fără acoperire populară.

Când Ion Iliescu a câştigat alegerile, în 1990, cu peste 80% din voturi, evidenţa s-a impus: câtă vreme la putere se vor afla comuniştii şi securiştii proveniţi din eşalonul doi, decomunizarea se amână. Cu toate acestea, ipocrizia nu a lipsit. În 1993, o moţiune iniţiată de Constantin Ticu Dumitrescu vizând „interzicerea accesului informatorilor la funcţii în stat“ a fost votată cu o largă majoritate, fără însă nicio urmare practică. Nici n-ar fi avut cum în condiţiile în care Comisia pentru drepturile omului din Senat decisese că legea ar afecta viaţa privată a informatorilor Securităţii. Oricum, când în 1996, an electoral, Ticu Dumitrescu încearcă să-şi convingă colegii ţărănişti să intre într-o „grevă parlamentară“ în semn de protest faţă de tergiversarea legii, este lăsat singur pe baricade şi atenţionat chiar de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici s-o lase mai moale.

Victoria CDR în 1996 a renăscut speranţele şi a repus pe agenda publică lustraţia şi deconspirarea Securităţii. Deziluzia a fost pe măsura aşteptărilor. Proiectele au fost sabotate chiar din interiorul partidelor istorice, însuşi preşedintele Constantinescu repudiind, în 15 noiembrie 1997, Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, spunând că aceasta nu mai este „aplicabilă“. Prima iniţiativă legislativă privind lustraţia i-a aparţinut deputatului ţărăn