(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)

Există o revistă care merită mai mult decît oricare alta să fie aşezată în Biblioteca Paradiso. Da, mai mult chiar decît Cahiers du cinéma, mult mai mult. Apare din 1932, e publicată de British Film Institute şi e enervant de bine scrisă: Sight & Sound. The International Film Magazine. Se citeşte de sîmbătă dimineaţă pînă sîmbătă seară, cu un creion şi-un carneţel alături. Pentru că totul la revista asta te face să vrei să vezi filme - grafica elegantă, stilul alert, opiniile tăioase, interviurile excelente, eseurile temeinice, şi-un aer general de coolness care parcă spune "ai încredere în noi, ştim mai bine". Un abonament pe un an costă 60 de lire, iar de banii ăştia vă puteţi alege şi un DVD, de pildă Deep End (r. Jerzy Skolimowski, 1970) sau Late Autumn (r. Ozu Yasujiro, 1960). Dacă nu vreţi să o primiţi acasă în fiecare lună (dar cine ar refuza asemenea lux?), o găsiţi şi prin unele librării de la noi. Lectura ei face, cred eu, cît un curs întreg despre cinema. Sau cît o educaţie sentimentală a discursului despre cinema. Cîteva exemple:

În numărul din ianuarie, o recenzie scurtă şi aprigă la volumul de memorii recent publicat de mamutul criticii americane, Roger Ebert. Dincolo de consideraţii despre cartea în sine (o plicticoşenie fără margini şi fără erudiţie), Michael Atkinson analizează fenomenul "ebertizării criticii de cinema" şi fascinaţia publicului american pentru criticul lor mult iubit. "Ebertizarea criticii de cinema ar fi trebuit să-i aducă oprobriul cinefililor, mai ales pentru că, scriind la Chicago Sun-Times, Ebert era doar un autor anodin de proză. În schimb, a devenit regele culturii cinematografice pe net."

Tot în numărul din ianuarie, un text foarte bun despre The Artist (are premiera la noi pe 24 februarie), un film mut care-a plecat triumfător de la Cannes, a r