Deontologia jurnalistică autohtonă a devenit de o flexibilitate alarmantă. Şi nu mă refer doar la subiectele şi opiniile pe care jurnaliştii le transmit public în mod personal, ci şi la sau mai ales la felul în care fac asta prin intermediari, adică prin personaje a căror unică preocupare e să emită păreri.

Am ascultat zilele trecute o emisiune la radio BBC World Service. Subiectul discuţiei era rolul şi misiunea mass-media în ziua de azi. Moderatoarea de la Londra avea public invitat în studio şi reprezentanţi ai unor instituţii media prin telefon. Participau jurnalişti de la BBC, CNN, Al Jazeera, un post rusesc şi altele câteva. Când moderatoarea a făcut turul de microfon, interlocutorii şi-au expus punctul de vedere legat de misiunile proprii. Ruşii au clamat exclusivitatea - capacitatea de a transmite informaţii pe care publicul nu le găseşte în altă parte -, arabii, obiectivitatea – independenţa faţă de perspectiva occidentală asupra evenimentelor din Orientul Mijlociu –, iar CNN şi BBC s-au prezentat ca fiind o „forţă a binelui“ – care nu doar informează despre ce se întâmplă în lume, ci încearcă să schimbe în bine lumea din jurul lor.

În acest moment, moderatoarea a avut o inspiraţie de moment şi a întrerupt discuţia jurnaliştilor întrebându-i pe cei prezenţi în studio câţi dintre ei cred că mass-media sunt o forţă a binelui în lume. I-a rugat să ridice mâna şi apoi au urmat câteva secunde de tăcere. Răspunsul, venit cu o uşoară schimbare de voce a moderatoarei, a fost: „No show of hands“. Niciunul dintre cei prezenţi în studio nu considera că mass-media sunt o forţă a binelui în lume.

În termeni de profunzime a dezbaterii, tocmai se dezgropase o mină de aur: jurnalişti de top ai lumii se vedeau ca fiind o forţă a binelui pentru publicul lor, iar publicul lor nu-i vedea deloc aşa. Era cumva obligatoriu ca dezbaterea să se transforme în