Dacă Grecia sau Italia ar fi respectat criteriile de stabilitate de la Maastricht, nu am fi vorbit acum de o criză a datoriilor.

Tratatul de la Maastricht a fost un gentlemen agreement, adică o înţelegere cordială, între domni. O promisiune de onoare, care nu a mai avut, deci, nevoie de sancţiuni, de penalităţi. Se presupunea că toată lumea va respecta criteriile de stabilitate, cu limita de deficit cu tot. S-au înşelat. Acum liderii europeni au semnat o promisiune acompaniată de penalităţi. Noul tratat fiscal european a fost parafat la finalul săptămânii trecute de aproape toată suflarea liderilor continentului. În esenţă, tratatul interguvernamental impune o regulă de aur privind finanţele publice, şi anume, existenţa unui deficit structural de 0,5% din economie. Se mută deci atenţia de la celebrul criteriu stabilit la Maastricht, care cerea ca deficitul fiscal al unui stat european să nu depăşească 3% din economie, către o măsură mai complicată a cheltuielilor statului, deficitul structural.

Diferenţa între deficitul structural şi cel bugetar, clasic, constă în formula sa de calcul şi în filosofia economică a momentului, dominată de panică şi de nevoia de a corecta erorile trecutului, pentru a salva moneda unică. Un deficit bugetar măsoară diferenţa negativă între banii care sunt încasaţi de către stat din taxe, impozite şi dividende şi cheltuielile sale. Această diferenţă este finanţată din împrumuturi. Un deficit structural compară cheltuielile curente cu potenţialul de creştere al economiei. Rămâne o întrebare deschisă dacă România, care are o datorie publică mult sub nivelul de 60% din PIB, nu ar avea nevoie să ruleze cu deficite la limita maximă permisă pentru a-şi fortifica economia. În măsura în care România poate cheltui inteligent şi corect banii în investiţii. Într-o interpretare academică, regula de aur a fiscalităţii presupune ca o ec