Legea lustraţiei, votată recent de parlament (fără participarea opoziţiei), este, după părerea mea, falsă ca principiu, nedreaptă în formula ei prezentă şi perfect inutilă în perspectiva scopurilor urmărite. Ea nu ar trebui să fie niciodată promulgată.

O lege a lustraţiei mi se pare falsă ca principiu (iar acest lucru trebuie spus răspicat, indiferent dacă i-am da astfel dreptate lui Ion Iliescu). În mai 1990, în revista 22, scriam următoarele, în contextul controverselor legate de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara: „Un om nu trebuie să răspundă decât pentru faptele săvârşite de el însuşi, iar o judecată globală, care îl priveşte ca pe un simplu element al unui grup, ca pe un membru şi atât, este, orice s-ar spune, nu numai nedemocratică, dar şi destul de departe de cea mai bună tradiţie a filosofiei umanismului european“. Credeam pe atunci, cred şi acum în acest principiu. Or, nu numai că actuala lege interzice anumite drepturi celor care au aparţinut unor grupuri „conducătoare“ în vechiul regim, cum ar fi activiştii PCR (ceea ce poate s-ar mai putea apăra, deşi cu greutate), dar o face chiar şi pentru directorii de editură (ceea ce este o totală aberaţie); ea merge atât de departe, încât incriminează o categorie profesională întreagă – aceea a procurorilor. Că această prevedere a avut destinaţia Monica Macovei e în sine destul de grav. Dar cel mai grav este uimitoarea nepăsare cu care parlamentul a votat o asemenea dispoziţie profund nonliberală în sine, oricine ar fi fost vizat, şi care deschide larg calea unor abuzuri: pe când vor fi incriminaţi toţi judecătorii, pe când toţi foştii miliţieni, toţi profesorii de istorie şi de ştiinţe sociale? (Şi ei, în fond, promovau la clasă ideologia partidului unic!)

În al doilea rând, această Lege a lustraţiei este profund nedreaptă. Un fost activist PCR sau securist nu va putea fi numit într-o func