(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)
Pe asta trebuie s-o povestesc pe scurt: Nu de mult am fost la Bucureşti şi în avionul spre casă, care va să zică spre Düsseldorf, citeam foarte prins Zen, formidabilul jurnal al lui Cărtărescu, căci fără doar şi poate cartea îmi oferea un multiplu potenţial de identificare, de exemplu în fragmentele de asistare neputincioasă la propria îmbătrînire. C'est la vie, ne bucurăm că nu sîntem singurii care suferă - să albească şi barba vecinului!
Dar, lăsînd gluma deoparte, cartea e formidabilă şi nu-ţi prea vine s-o laşi din mînă. Regele moare, piesa lui Eugen Ionescu, e de fapt o urmare a variaţiunilor pe tema "Regele îmbătrîneşte" de Mircea Cărtărescu din Zen, volumul secund apărînd în cazul acesta, la modul paradoxal, cu 50 de ani mai devreme decît primul. Zen, o carte impresionantă în dramatismul ei halucinant, înţesată de minunate schiţe literare, care ar putea exista ca texte în sine. În căutarea obsedantă a absolutului, oscilînd între realitate şi coşmar, autorul jurnalului e aspru cu ceilalţi, dar necruţător şi crunt cu sine. Avem de-a face cu un Narcis postmodern, autodevorator, cînd melancolic, cînd autoironic sau sarcastic, extrem de vulnerabil şi aflat într-un permanent proces de autodemontare, care ne oferă inima sa pe tavă fără a cădea nici o clipă în patetism, cu un strigăt cel puţin la fel de sfîşietor precum cel al lui Munch.
* * *
În afară de drama îmbătrînirii, există în carte, desigur, o serie de alte teme cel puţin la fel de importante, înainte de toate obsesia scrisului şi a literaturii, dar nu despre Zen voiam să vorbesc, ci despre cu totul altceva. Şezînd deci în avion, cîndva am făcut o pauză de lectură şi am luat de pe locul liber de lîngă mine Frankfurter Allgemeine Zeitung, ultima ediţie, pe care o căpătasem la Aeroportul Otopeni. Şi, deschizînd ziarul la secţiunea
