Ceea ce pare că nu înţeleg acei oameni oneşti care protestează acum prin mijloace extreme pentru impunerea într-o formulă diferită a privilegiilor acordate posesorilor de certificate de revoluţionar este că perpetuarea favoritismelor nu face decât să le compromită demersul.

La 82 de ani, pe 3 martie, Ion Iliescu declara cât de mândru e că a scris istorie în România. „Cine se asociază cu imaginea mea“, adăuga veteranul politicii postdecembriste, nu are decât de câştigat, pentru că „eu sunt încă un brand în România“. Cine îl poate contrazice? Ion Iliescu este emblematic pentru istoria postrevoluţionară şi este în plus singurul preşedinte al vreunei ţări foste comuniste care se poate lăuda cu o performanţă egalată numai de noul preşedinte ales (la al treilea mandat) al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin: are la activ mai mult de două mandate – numărul lor exact este o chestiune la fel de complexă precum secretele revoluţiei. Primul preşedinte al României post-Ceauşescu e unul dintre puţinii actori politici de după 1989 capabil să dea senzaţia că ştie întotdeauna care-i va fi pasul următor, fapt ce explică, parţial, longevitatea sa politică.

Recentele iniţiative legislative ale parlamentarilor coaliţiei de guvernare, precum şi proiectele de lege care se află pe masa de lucru la comisii nu fac decât să îi dea dreptate „venerabilului“ Ion Iliescu. Legea lustraţiei, apărută din neantul pubelei unde o aruncase Curtea Constituţională cu doi ani în urmă, combinată cu profilul dramatic al unui grevist al foamei, revoluţionar, care a cerut-o sub presiunea actului său extrem la pachet cu Legea recunoştinţei, pare a fi o versiune modernă – turnată în suportul unor texte de lege – a poveştii colonelului Chabert, personajul balzacian crezut mort în război şi reîntors în mod miraculos după ani de zile la o nevastă care nu-l mai vrea, pentru că s-a recăsătorit, într-un