Mă gândeam să te conving cumva să fii a mea, dar nu ştiu să spun poveşti. Citesc în fiecare seară o carte moştenită de la străbunicul meu şi îmi duc mâinile de fiecare dată spre buzunare de parcă te-aş căuta acolo. Îmi este mereu mare ruşine de aerul cald din ele, aştept ca prostu’ să te întrupezi, dar tu nu…

Cartea asta despre care îţi scriu eu acum e una cu sfaturi, scrisă de un cardinal pe la începutul secolului XX. Miroase a toate mâinile care au ţinut-o în braţe. Aşa am ajuns să te vreau eu pe tine, Afrodito. Am văzut toate mâinile bărbaţilor care te-au mângâiat şi abia atunci am ştiut că te iubesc. Tu o să-mi spui c-a fost numai unul, că aşa e tradiţia, Afrodito. Şi străbunicul mi-a zis că numai el a ţinut în mâini cartea. Eu vă cred pe amândoi, să nu te sperii. Dar de câte ori fiecare? Nici tu nu trebuie să-mi răspunzi. N-ar fi cinstit pentru că nici bătrânul nu mai poate.

N-are cum să miroasă cartea asta a poveste dacă n-ar fi fost ţinută de fiecare dată de alte mâini. Mă înţelegi tu, frumoaso? Altele mereu, chiar dacă de fiecare dată aceleaşi. Ţi-am spus că nu sunt meşter de cuvinte, Afrodito, însă pot să-ţi promit că mâinile mele nu vor fi noi şi neştiute, dar întotdeauna altele sigur vor fi. Pentru că eu te vreau pe tine, femeie.

Şi dacă tu te gândeai că am curajul nebunului, Afrodito, să ştii că ai dreptate. Exact ăla este. Nu mai stau să adun gânduri, nu mai trag nădejde să învăţ vorbe frumoase în timp ce oftez cutând hainele cele noi. Vin la tine, Afrodito, gol de cuvinte, cuminte, să te iubesc cumsecade şi turbat, fiindcă nu mi-e frică, Afrodito, nici măcar de cea mai frumoasă frumoasă din lume. Trage şi tu zăvorul, femeie, să ne potrivim.

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Mă gândeam să te conving cumva să fii a mea, dar nu ştiu să spun poveşti. Citesc în fiecare seară o carte moştenită de la străbunicu