Ca şi cu ocazia condamnării comunismului, eşuarea lustraţiei în penibil şi grotesc monumentale a fost primită de fanaticii anticomunişti cu refrenul “există unele mici deficienţe, dar e bine că în sfîrşit s-a întîmplat”; ceea ce, de fapt, e un eufemism pentru mai populara idee “nu contează cum e, numai să fie”. Ca şi atunci, o să încerc să explic de ce era mult mai bine fără.

O societate democratică şi politica ei sînt spaţii care se definesc, desigur, prin compromis. Iar interesele politice şi sociale care ar trebui să realizeze un compromis rezonabil scapă adesea de sub control, din diferite motive, şi devin nerezonabile. Ceea ce se întîmplă mai des, poate, decît ne dăm seama şi nici nu e aşa de tragic dacă totul rămîne în nişte limite controlabile.

Totuşi, a lustra directori de editură, dar a nu lustra diplomaţi şi şefi UTC depăşeşte cam orice limită. Sigur, ştim toţi care e jocul politic din spate, dar nu ne putem mulţumi să dăm din umeri, resemnaţi în faţa acestei mici pozne politice. Nu e o mică poznă, e pur şi simplu instituţionalizare a nebuniei, iar toţi fanii necondiţionaţi ai lustraţiei sînt co-responsabili pentru asta.

Se presupune că marii adepţi ai lustraţiei şi condamnării comunismului sînt, nu-i aşa, nişte mari principiali, nişte eroi neînţeleşi ai unei mari cauze etc. Însă atunci cînd ei susţin o astfel de aberaţie care încalcă orice principiu posibil şi orice normă a rezonabilităţii, ei nu mai sînt eroii unui principiu, adică ai unei cauze generale şi în beneficiu general, ci devin eorii trişti ai unei cauze pur personale.

Iar acţiunea cuiva care nu poate să iasă din logica lui pur personală este aproape automat agresiune pentru “colegii” lui de societate. Legea lustraţiei şi tot fanatismul care a susţinut-o sînt o agresiune nu prin consecinţele practice ale legii (care nu prea există, pentru că dacă lustrezi foşti miniştri