Atitudinea comunităţii faţă de alienaţi a fost multă vreme aceea de a-i izola, împreună cu cerşetorii, în locuri de unde nu puteau speria cetăţenii cuminţi. Unul dintre acestea a fost, pentru împrejurimile Bucureştiului, Spitalul Mărcuţa, care a făcut din acest ospiciu al smintiţilor şi institut de alienaţi subiectul monografiei cu acelaşi nume, semnate de dl dr. Pantelimon Miloşescu, un vechi colaborator al publicaţiei noastre. Vom începe prin a-i mulţumi autorului pentru relansarea apelativului „smintiţi“, care poate înlocui eufemic şi mai tolerant cuvintele „nebuni“ şi „schizofreni“. Cartea ne reaminteşte că azilul de alienaţi de la Mărcuţa, o veche mânăstire, a fost înfiinţat în deceniul al patrulea al secolului XIX, perioadă în care Occidentul european îşi „găzduia“ de peste un secol alienaţii şi cerşetorii în locuri de tristă celebritate: Bedlam în Anglia, Bicêtre în Salpetrière în Franţa etc. Volumul dlui dr. Pantelimon Miloşescu se poate împărţi în două. Prima parte se referă la datele istorice legate de Mânăstirea Mărcuţa. Aici, un amator de cronici găseşte numeroase informaţii, unele documentar Publicitate e, altele anecdotice, multe purtând chiar pecetea umorului. Destinele aşezământului, înainte de a fi legate de soarta alienaţilor, s-au împletit cu organizarea lazaretelor din epidemiile care au bântuit în ţara noastră de-a lungul secolului XIX, mai importantă fiind epidemia de ciumă de la sfârşitul războiului ruso-turc (1828–1829). Cea de-a doua parte conţine informaţii interesante privitoare la asistenţa medicală din acest lăcaş pentru alienaţi. Se expune pe larg biografia doctorului Nicolae Gănescu, primul medic de aici. Începutul modest de nouă paturi, care funcţionau în jurul anului 1840, cunoaşte o creştere de până la 950 de paturi existente la sfârşitul Primului Război Mondial. Aceasta face ca ospiciul de alienaţi de la Mărcuţa să repre