Roman Tolici e o fire tăcută. O nucă tare. Am fost prima oară la el în atelier acum opt ani şi, după ce m-a servit cu o cană plină de cafea, a trebuit să vorbim aproape o oră – mai mult eu, excitat de atîta cofeină – pînă a decis că e timpul să-mi arate nişte lucrări. Toate erau întoarse pudic cu faţa la perete. Ştiam în mare ce face, însă atunci am avut parte de cîteva surprize foarte plăcute. Acesta a fost debutul.

A urmat în 2005 o expoziţie la H’art intitulată „In exitus“ care are şi ea o istorie interesantă. Am revenit în atelierul lui aflat atunci undeva pe Bulevardul Ştefan cel Mare, după cîteva luni de absenţă. Mă anunţase foarte sobru că sînt gata nişte lucrări pentru expoziţia pe care deja o hotărîserăm. Am ajuns, am trecut din nou prin ritualul cafelei şi, în cele din urmă, mi-a arătat tablourile. Recunosc că iniţial m-am speriat. Mi-am zis că, de data asta, am dat-o în bară. Scheleţi, peisaje celeste şi mult, foarte mult albastru. După un moment de panică, m-am relaxat şi mi-am zis că poate mă grăbesc, poate că tiparul expectaţiilor mele riscă să devină gust nereformabil. În fond, un galerist trebuie să intre în papucii artistului, să fie acea fiinţă proteică ce găseşte tot timpul postura optimă prin care să deguşti şi să înţelegi lucrarea unui artist. După vreo cîteva minute am simţit că totuşi există ceva acolo. Cine mai vorbeşte astăzi despre moarte? Şi cum mai poţi prezenta imaginea unui cer într-un tablou fără ca totul să nu pice în kitsch de nesalvat. În fond, imaginea cerului este una dintre cele mai abuzate imagini posibile. Este un abuz ce vine dintr-un consum excesiv. Iar subiectele „cer“ şi „moarte“ au fost fumate şi răsfumate. Sau n-au fost... Mi-am dat seama că reţinerea mea venea dintr-un soi de canon artistic interiorizat fără să-mi dau seama, ceva mai difuz decît unul clasic, care opta mai degrabă pentru ironie decît pen