„Către seară, a venit şi popa Zamă, însoţit pînă la prag de zîmbetul bun al preotesei bătrîne, fetişcana de altădată. Şi s-a încins cheful la toartă. N-a durat mult, fiindcă plecarea noastră îl îndemna pe preot la vorbă. A început cu doctorul.

– Ei, cum ţi-a mers lucrul, domnule Ionescu?

– Bine, părinte, foarte bine, am izbutit să sfîrşesc statistica mortalităţii de la 1800 şi pînă azi. Am lucrat toată vara pe condicile pe cari ai avut bunătatea să mi le dai şi am sfîrşit-o, în fine, acum. Am date foarte interesante, cred că vor face vîlvă la Bucureşti.

Popa Zamă a zîmbit şi a întors vorba aiurea.

Ne-a mai întrebat despre documentele găsite, ne-a povestit cîte ceva despre trecut şi s-a întors la condici, adresîndu-se doctorului:

– Ştii! pe vremuri, sub ruşi, mi-au făcut inspecţie la condicile de pe cari ai ridicat dumneata colbul de douzeci de ani. A venit un doctor de la Chişinău şi le-a puricat mai pe îndelete. Într-un tîrziu, m-a întrebat: Bine, părinte, da’ ce au toţ de mor de holeră în satul ăsta?

– Dacă nu ştiu altă boală, i-am răspuns. Învaţă-mă dumneata alta şi-or muri de alta. Îşi rezervase dreptul să ne facă surpriza la urmă sau era în vervă. (...)

– Dumneavoastră nu ştiţi, nici ruşii, cine sînt, nici oamenii p-aici. M-au prins, tot la o inspecţie, cu Tolstoi în bibliotecă şi Tolstoi era afurisit de patriarh. M-a întrebat: Bine, părinte, citeşti sfinţia ta asemenea cărţi drăceşti? Nu ştii că sînt interzise?

– Ba da, Prea Înalte, dar am aşezat-o între Evanghelia lui Ioan şi cea a lui Matei şi a fugit Diavolul de mult.

Şi tot cu Diavolul am avut odată o poveste, acum, mai de curînd.

Pătrunsese Inochentie şi p-aici pe la noi şi le spusese oamenilor să nu-şi mai stropească viţa cu piatră-vînătă, că are pe Diavol în ea. Şi oamenii îl ascultau. Dăduse filoxera şi stricase bunătate de viţă franceză, în tot sat