Problema fondurilor europene este una mult prea importantă pentru a fi lăsată la atitudinea unor funcţionari frustraţi de prin birourile ministerelor. Dacă nu ar fi în joc sumele imense de bani neabsorbite de la Uniunea Europeană (UE), aş prefera să aştept să părăsească firesc sistemul şi nu mi-aş pune mintea cu ei. Când văd însă că se opun modernizării statului şi atragerii sumelor de la UE în beneficiul României, simt indignarea firească a oricărui cetăţean căruia îi pasă.

Printr-o decizie proastă au fost reduse salariile celor care lucrează în organismele responsabile cu gestionarea banilor europeni şi a documentelor. Deşi UE a permis ca salariile lor să fie mărite din fondurile europene, şi suportă 75% din valoarea lor, noi am refuzat acest lucru de dragul crizei. Mai bine zis, ca să putem instaura criza, deoarece statul primeşte banii investiţi în salariile angajaţilor prin proiecte cu o dobândă de minim 80%, dacă socotim numai contribuţia directă la buget a angajaţilor. După această decizie oamenii au plecat din sistem, iar funcţionarea a fost serios perturbată. Cei care au rămas au câştigat în instanţă, dar cine plăteşte, cei care au decis o prostie sau tot noi?

Interesul României este ca pe fondurile europene salariile să fie cât mai mari şi în cazul în care beneficiarul este statul. Am văzut că prin banii investiţi atragem o sumă cel puţin de trei ori mai mare, iar câştigul minim direct pentru statul român ar fi de 80%. Dar pentru că prin ministere funcţionarii publici nu au putut să lucreze pe proiecte, i-au împiedicat şi pe alţii să o facă. Acum, de exemplu, un domn Nedelcu din Ministerul Educaţiei, cu sprijinul unui domn Mocanu de la Ministerul Muncii se străduiesc din răsputeri să reducă salariile de la toţi beneficiarii instituţii ale statului din sistem. Aceasta ar reduce fondurile absorbite, sumele intrate la buget şi, evident, calitatea mun