Cetăţenia română e ca o fiară, nu vine la tine cînd îţi arde ţie şi nici nu o îmblînzeşti uşor. Ba, din contră, aştepţi uneori şi zece ani pînă îţi trimite o invitaţie scurtă la ea acasă, peste Prut. “Legea e lege şi trebuie respectată” sună truismul aruncat de funcţionari în ochii basarabenilor. Chiar şi atunci cînd este defectuoasă, nu poate fi încălcată. Alexandru Vakulovski (n. 1978) şi Diana Iepure (n. 1970) sînt doi tineri scriitori care au întins corzile timpului şi, în consecinţă, au fost expulzaţi din România. Unul e la Chişinău, celălalt s-a întors în Bucureşti. Astăzi, bucuria de a fi români le-a atenuat din supărare.

În dimineaţa aceea de martie 2009, la o săptămînă de la expulzare, l-am găsit pe Alexandru Vakulovski la el acasă, în Antoneşti, Republica Moldova. Cîteva pisici flămînde mieunau şi roiau în jurul lui, într-o curte imensă cu vedere spre o şosea. Am în cap două fotolii generoase, cu braţe late, de lemn, şi multe poze cu feţe simpatice, alb-negru sau sepia, răsfirate pe pereţi. Alexandru era liniştit, teribil de liniştit după întreaga tevatură de pe Internet legată de expulzarea lui, după nervii scuipaţi în punctele de frontieră ale celor două state, după toată verva de pe blog (http://vklvsk.blogspot.com) cu care-şi însoţea relatările. Am stat cu el cîteva ore, am vorbit despre generaţia 0, cea care a cunoscut „moartea unui imperiu“, despre deteriorarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi România, despre romanele sale Pizdeţ (Aula, 2002) şi Letopizdeţ (Idea, 2004), dar şi despre anii în care a tot aşteptat să-şi redobîndească cetăţenia română. De fapt, Alexandru nu era liniştit, ci obosit. Îl epuizaseră toate discuţiile despre state şi acte. Se lăsase antrenat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, ce-i drept, într-un mecanism birocratic în care o lege era mai fioroasă decît alta şi se încălcau reciproc fără tăgadă. Iar el nu a avut