- ce am descoperit, ce am adus -
Venirea mea în România a fost o escapadă adolescentină. S-a întîmplat în 1990, am „debarcat“ la Cluj, într-o noapte. Efectul a fost total. În acea perioadă, Clujul mi s-a asociat cu un campus, liniştit, echilibrat, curat. Dacă prima impresie contează, pot spune cu voce tare că simt şi acum efectul ei. Chiar dacă am scăpat de mult de „miopia turistului“, sînt atras în continuare de România, în special de spaţiul cultural, fiindcă îl simt plin de „tensiune“, iar eu mă consider un povestitor al tensiunilor. Evident, pe parcurs, am descoperit aici o gamă largă de patologii sociale, empatizînd cu atît mai mult cu cît veneam dintr-un spaţiu bolnăvicios şi, totuşi, n-am simţit niciodată vreo dezamăgire în legătură cu România, fiindcă aspectele subexistenţiale sînt răspîndite peste tot în lume.
După faza contemplativă a urmat procesul de adaptare. Acest proces continuă şi astăzi, chiar dacă în alte planuri decît la început. Iar la început, am descoperit că n-am ajuns în rai, că oamenii, chiar dacă mai luminoşi la faţă, aveau probleme, aveau complexe şi furii, din fericire mai cumpătate ca ale noastre. Mai mult, am simţit o frămîntare legată de faptul că eram în vizită, iar în „vizită“ sîntem priviţi cu o anumită atenţie, simţim o responsabilitate în plus faţă de „băştinaşi“. Să nu dezamăgim, să nu pătăm imaginea noastră de fraţi de peste Prut veniţi la studii. Şi, bineînţeles, am pătat-o. Omul nu rezistă mult sub observaţie, se revoltă la presiune. S-a vorbit mult despre asta, despre atitudinea basarabenilor, uneori sfidătoare sau arogantă. Este clar vorba despre o instinctualitate proletară şi alte ingrediente, de la sentimentul de scindare, pînă la paranoia. Oricum, „ingredientele basarabene“ nu sînt uşor digerabile, nici pentru ruşi, iar combinaţia exotică şi „folositoare“ din punct de vedere al accesului cultural poate fi d
