Cînd tanti Herta, cu ochii ei albaştri şi cu o mînă în şold, a strigat că nu mai sînt şniţele, am încremenit cu toţii. După secunde de tăcere, un tip cu o tavă în mînă a întrebat timid cînd vor veni altele. „Zehn Minuten“, a răspuns sonor tanti Herta din bucătărie, arătîndu-şi cele zece degete de la mîini. Acolo, la aproape trei mii de metri altitudine, era neobişnuit de multă lume. Nici măcar perfectele sisteme austriece de produs şniţele (cum or fi arătînd ele) nu mai făceau faţă cererii. N-am aşteptat însă zece minute; după doar trei, prin ghişeele bucătăriei au început să iasă şiruri de farfurii cu şniţel. Am pus şi eu mîna pe una, apoi m-am dus să iau şi ştrudel. Era ultima zi şi copilul zisese că trebuie să mai renunţăm la pizza sau spaghetti şi să mîncăm „austrieşte“, dar nu chiar würst, ca să nu ne umflăm prea tare. Oricum, se cerea şi un Jägermeister pentru digestie. Complexul, un fel de mall cu vreo şase săli de mese şi la parter şi la etaj, cu două autoserviri, bar, magazine, lifturi, scări rulante şi toalete cu marmură şi chiuvete Villeroy & Boch, răsuna de bocănitul clăparilor. Era o zi însorită şi destul de caldă, aşa că toată lumea se înghesuise acolo sus, să schieze la gheţar, unde zăpada era mai tare.

Chiar şi telegondola cea mare, cu toată capacitatea ei de transport (2400 de oameni pe oră) fusese suprasolicitată în acea zi. De dimineaţă ne înghesuiserăm într-o mare de schiori. Adunările astea spontane de schiori sînt probabil unele dintre cele mai colorate din cîte există. Sute de oameni de toate naţiile, cu fîşuri de toate calităţile şi culorile înaintează pas cu pas, bocănind şi tot mutîndu-şi mai în faţă schiurile ţinute vertical. Limbile se încurcau. Predominau germana şi rusa (deh). Nu lipseau poloneza, olandeza sau româna iar mai rar auzeai şi franceză sau italiană.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini ş