Cu Mozart, Verdi şi Mascagni la Ateneu şi un buchet de flori albe din partea preşedintelui Băsescu, Ion Iliescu şi-a sărbătorit vinerea trecută 82 de primăveri. Pînă şi Libertatea a priceput ceva din toată povestea, fiindcă a titrat în stilul caracteristic: „Ion Iliescu într-o formă de zile mari. Află secretul!“.

O idee bună. Hai să-l căutăm şi noi.

În articol, Libertatea pomeneşte ceva despre faptul că, acasă, Ion Iliescu merge pe bandă. Dar Iliescu a patinat la fel şi pe istorie, în ultimii vreo 22 de ani, dintre care, vreme de vreo 15, a patinat împreună cu România. Şi a făcut-o cu un zîmbet cît un semicerc, de emoticon. Cu el pe faţă, a ţinut discursul de mulţumire minerilor, a pierdut România în 1996 şi a recîştigat-o în 2001. Iar acum, îşi savurează un pic răutăcios posteritatea. De ce zîmbetul?

DE ACELASI AUTOR Ministrele şi pompa Brandul Moş Crăciun Probleme de imagine - Antonescu, Băsescu, Diaconescu, Ponta Patria ca baby sitter, de 1 DecembrieFiindcă Iliescu vine dintr-un Jurassic al activiştilor de partid şi al securiştilor încruntaţi, care încercau să suplinească lipsa de prestanţă, stil, charismă, printr-o împietrire expresivă de efigii calpe. Numai Ceauşescu avea voie să zîmbească, şi o făcea foarte rar în public, atunci cînd se întîlnea cu cîte un împărat canibal sau vreo regină sastisită. Or, crampa facială a lui Iliescu era în acelaşi timp individualizantă şi cathartică pentru popor, pe acea scenă politică parcă populată de totemuri de pe Insula Paştelui. Zîmbetul îl individualiza – şi o face încă şi azi – pe Iliescu ca fiind „de bine, cumsecade, competent“ – într-un cuvînt, vorba sloganului nimerit ales, „Al nostru, dintre noi, pentru noi“. Cu el pe buze, Iliescu ar fi putut face rele mai mari decît a făcut.

În cartea pe care am scris-o pentru Humanitas, Cum să devii un Nimeni, spuneam că Iliescu s-a definit, ca brand pers