Sunt necredincioasă. Dar plină de speranţă. Aşa că luni, spre după-amiază, am plecat să mă mântuiesc. Sau măcar să încerc.
Biserica de Argint e undeva prin România, într-un oraş foarte mare. Ca să ajungi la ea trebuie să mergi tot înainte atunci când intri în oraşul respectiv, apoi să faci dreapta, stânga, stânga, iar dreapta… Cine mai ştie? Necunoscute sunt căile Domnului. Numai cei drepţi le pot afla şi reţine. Fiindcă aceia sunt cei care se duc foarte des să-L găsească.
Acest locaş de cult e obscur. Doar nişte uşi mari şi argintii, precum şi o rampă stau mărturie că ea există de acolo, de undeva din stradă. Ca să-i trec pragul, a trebuit să stau la coadă. Nu, nu se dau sarmale şi nici vin gratis. Iar moaştele nu sunt aduse acolo, fiindcă mortul nu poate crea ceea ce numai o fiinţă vie poate. Mai mult, ca să intru şi să stau la coadă, plătesc. Şi nu-i leul ăla verde pe care-l bag într-o cutie, ca apoi preotul să-l ia şi să-l conducă în buzunar, pe sub sutană.
Împărtăşania dinainte
Şi pe dinăuntru, căile sunt necunoscute. Dacă într-o biserică obişnuită poţi să vezi altarul din uşă, ei bine, aici nu. Aici intri, faci dreapta, apoi stânga, şi ajungi în naos. În faţa ta e un butic. Lumea stă sprijinită în cot de-a lungul lui. Apa e sfinţită cu picături de alcool care sunt şi ele sfinte, la rândul lor, în Rusia, Germania sau Tennessee. Bărbaţi îmbrăcaţi în alb, asemănători cu îngerii, scot licoarea din nişte dulapuri mari cu geamuri transparente şi o dau păcătoşilor. Şi cum nu puteam să merg spre altar impură, m-am împărtăşit şi eu.
La dreapta, dacă te întorci, ochii îţi cad pe sfinţii de pe pereţi. Unii sunt vii, alţii morţi. Figurile lor sunt accesorizate cu câte un joben, o ţigară sau un instrument drăcesc (şi nu vorbesc de vioara lui Paganini). Sfinţii te îndeamnă să te uiţi în sus. Nişte bare de metal argintiu se unesc pe t
