Impresii de la cea mai recentă expoziţie a cuplului de medici-pictori membri ai Cenaclului „Ion Ţuculescu“ – Elena şi Dan Paulian – relatează dna Paula Romanescu la rubrica Arte frumoase.

Sala Rondă a Cercului Militar Naţional. Vernisaj. Expun doi medici-pictori, membri ai Cenaclului „Ion Ţuculescu“, creatori cărora arta nu le mai este deloc ceea ce era pentru Ingres „violonul“, ci chiar profesiune dominantă, preocupare susţinută de o raţiune pe care doar inima o poate pricepe. Numele lor – Elena şi Dan Paulian. Luni, 20 februarie, odată cu fiecare nou-venit la vernisaj, năvălea şi iarna, învârtejindu-şi gerul cu care ne-a încercat rezistenţa fizică mai ceva decât crivăţul crizei polivalente care bântuie peste frumoasa planetă albastră. Chiar la o intrare – Un copac prins în furtună, cu solide rădăcini înfipte în sol, părea să fie imaginea însăşi a neclintirii celui învăţat cu „sărăcia şi nevoile“ când „neamul“, prins în bejenie, este în căutare de ubi bene. Dar unde-o mai fi bine? De cealaltă parte a intrării – Un pâlc de case: deasupra cerul (indiferent în sineala lui bleuatră), în dosul lor copaci înalţi şi teferi (în verdele lor ca o pecete de speranţă şi dăinuire), ele, casele, cuminţi în geometria lor deloc orgolioasă, cu acoperişuri sub care şi vrăbii, şi oameni şi-ar găsi căldură, cu zidurile drepte şi sobre iar, de jur-împrejur, nici ţipenie de viaţă. Unde-or fi locatarii? În mijlocul amintitului grup de case, una gălbuie, ca un pui proaspăt ieşit din găoace, ca un zâmbet de lumină pe chipul încremenit al lumii. Acolo, mi-am zis, sigur locuieşte un om fericit iar, dacă nu se arată e pentru că nu mai are nevoie de nimeni şi de nimic. Ca un ghiont al nostalgiei, dintr-un alt tablou „ne priveşte“Casa părintească, uşor desuetă cu prispa ei de lemn, uşor înclinată, ca un bătrân ce-şi pune mâna streaşină la ochi să vadă dacă-n zare, la căpătâiu