Nu, nu suntem noi o gintă brează, dar când pronia ne-a blagoslovit cu un Caragiale, a făcut-o, cu siguranţă, ca să ne pună în faţă o oglindă cu adâncimi de lacuri cristaline în care să ne răsfrângem chipul din adânc în splendida lui alcătuire. L-am văzut şi am învăţat râsul. De atunci, tot râdem neîncetat şi nu ne mai ajunge timpul să schimbăm cât de cât ridicolul cel de tot hazul. Ne mai minţim frumos, uneori, spunând că râsul este semn de sănătate. Şi totuşi... Cam strâmb râsul lumii noastre, Nene Iancule, dar cât de curat şi sănătos ne ajunge râsul tău biciuitor când ne potopesc noii Caţavenci, şi Farfurizi, şi Trahanachi, şi Brînzoveneşti, şi cetăţeni turmentaţi de prea multe hangarale, şi Dandanachi, şi Tipăteşti, şi Titirci cu sau fără inimă, şi juni corupţi, dedulciţi la presa de scandal (că de Miţe şi Zoiţici nu se prea cade să rezonăm, rezon!), stâlpi strâmbi ai unei societăţi de mucava, atei care se închină din noapte-n zori (şi-apoi viţăvercea) doar la zeul acela stăpân peste zei şi nu mai ştiu să meargă printre muritori decât cu hergheliile lor de cai putere şi înţoliţi cu flenţe de firmă, cărora un profesor sau doctor de pe la noi nici măcar nu încearcă să le descifreze codul de bare pus parcă anume să... bareze spaţiul dintre polul sărăciei (de un luciu uluitor) şi cel al bogăţiei (de o crasă impertinenţă). E strâmbă lumea noastră, Nene Iancule, iar năpastele toate – tot pe capul bietului Ion, pe când lichelele (bestiile y compris) năvălesc pe teritoriul sufletului nostru, cu rânjet de fiare ce vor să pozeze în făpturi, un fel de îngeraşi zbur(d)ând dintr-un partid într-altul ca mingiuca într-o partidă de ping-pong. Cum sunt, la fălci, mai toţi „umflaţi şi bugeţi“, nu prea le înţelegem spusele (că, după fapte, nici vorbă să-i bănuim de ardere de grijă pentru ţărişoara asta!). Sunt însă generoşi: ne lasă nouă toată libertatea de a alege în