„Serialul“ evenimentelor propuse de teatrele lirice a continuat cu reluarea operei Cenerentolade Rossini la Opera Naţională Bucureşti, aducând şi câteva noutăţi în distribuţie, un public destul de numeros aplaudând montarea inspirat realizată, în urmă cu câţiva ani, de regizorul vienez Peter Pawlik, în scenografia sugestivă, amuzantă şi funcţională imaginată de Vesna Rezic (decoruri) şi Barbara Bourek (costume) din Croaţia, astfel încât decorurile să devină „personaje“ implicate în acţiune, iar costumele să caracterizeze eroii, plasaţi... oriunde şi oricând. O coproducţie cu Teatrul din Zagreb, sponsorizată de CEE Musiktheater, care îşi păstrează fluenţa şi respectă mai toate reperele regizorale, chiar dacă şi-a mai pierdut din farmec, din umor şi vervă, poate şi pentru că, în afara lui Petru Burcă, structural „născut“ pentru rolurile comice, de compoziţie (de altfel, singurul care a stârnit râsul celor din sală prin modul în care l-a interpretat pe Don Magnifico), ceilalţi solişti care ar fi trebuit să contureze personaje la fel de comic-groteşti nu au reuşit decât în parte să convingă. Mezzosoprana Sidonia Nica a fost doar o prezenţă simpatică în Tisbe, iar soprana Ioana Mitu, debutând în Clorinda, s-a răsfăţat, dar în aria finală (cântată cu destule probleme) a „ieşit“ din tiparele cerute, devenind mai curând... Rosina; adevărul este că cele două „surori vitrege“ au încetat să se mai comporte conform cerinţelor regizorale în timpul ariei Angelinei, ascultând, pur şi simplu, cât de frumos evoluează mezzosoprana Maria Jinga, care, cu adevărat, în acel rol titular, a cucerit sub toate aspectele, dovedind din nou că are un glas generos, condus cu eleganţă, rigoare şi expresivitate, că ştie să confere credibilitate eroinei sale, extrem de f Publicitate eminină, sensibilă şi strălucitoare deopotrivă. Dacă bas-baritonul italian Marco Di Sapia, comparativ cu s