După modul în care sunetul lor „gâdilă urechea“ ascultătorului, posturile de radio sunt de mai multe feluri. Împărţirea nu ne aparţine, doar denumirile vom încerca să le adaptăm preferinţelor şi rostirii noastre. Dacă în Germania, de pildă, există Dudelfunk, Fidelfunk, Jodelfunk şi Bla-Bla-Funk (iar ei le împart astfel după structura „orei standard“ şi după alte standarde profesionale), la noi, categoriile oarecum corespunzătoare (stabilite cam după ureche) ar putea fi: tonomat (în care predomină muzica de toate felurile, din toate vremurile, pe toate limbile şi instrumentele, dar muzica acestui tip de post e mai ales vioaie, veselă, tonică, bună de ascultat pe drum), clasic (cu o ţinută elevată, atât la vorbă, cât şi la muzică), „horit“ sau „cu ţâpurituri“ (că iodlere n-avem) – acolo unde, în timpul „dansului“ audio (metaforic dans: popular, modern, balet sau „periniţă“) izbucnesc, din când în când, unele porniri emoţionale, mai izbutite sau mai puţin izbutite. Avem, desigur şi ra Publicitate dio bla-bla. În el vorba e regină, cu sau fără muzicalitate; muzica propriu-zisă stă la coadă ca să devină simplă ilustraţie muzicală sau „umplutură“ – când emisia a ieşit mai scurtă decât era programat. Partea proastă este că vocea omenească şi chiar înţelesurile vorbirii de la radioul bla-bla respectă mult prea rar legile armoniei. Ce tip de ascultător devine mai fericit cu fiecare din aceste tipuri de radio? Posturile – se spune – au, fiecare, o anume „populaţie-ţintă“. În realitate, tipurile de radio nu sunt pure, ci se pot „contamina“ reciproc, iar radioascultătorul îşi schimbă nu o dată preferinţele şi poate migra, într-o singură zi, de la tonomat (dimineaţa, în maşină) la radio „cu ţâpurituri“ sau la bla-bla, spre sfârşitul programului de muncă, ca, mai târziu, după meciul de fotbal de la TV, să adoarmă sau doar să viseze cu radioul clasic. Dar apropo de „ferici