În ziua de azi, am auzit că se divorţează şi la notariat, dacă n-ai plozi sau averi de împărţit.
Eu provin dintr-o „familie dezorganizată" - aşa denumea statul socialist divorţul obştesc. La cel mai aberant mod, se aprecia că un copil ai cărui părinţi s-au despărţit ajunge să aibă cazier în mai puţin de şase luni de la momentul zero al păruielii juridice. Scăpat din mână, la ce să te-aştepţi de la el?
De-ai naibii ce-am fost, eu şi fratele meu eram ceea ce se cheamă olimpici (nu ştiu dacă azi mai recunoaşte cineva termenul). Luam premii la nivel de ţară, ne-am luat bacul cu medii peste 9, am făcut facultăţi de prestigiu, la stat, şi nu ne-am înhăitat cu nicio creatură pomenibilă în Codul Penal.
Înainte de '89, era foarte greu să divorţezi. Pe atunci, părinţii mei erau profesori şi asta reprezenta o complicaţie majoră. Păi ce fel de exemplu dai dumneata elevilor, dacă bagi dosar de divorţ? - aşa necheza secretara PCR pe judeţ. Nu te întreba nimeni: păi ce fel de viaţă e asta, dacă nu eşti fericit în căsnicia ta? Ei, abstractăciuni. În ziua de azi, am auzit că se divorţează şi la notariat, dacă n-ai plozi sau averi de împărţit.
De curând, au divorţat nişte buni prieteni de-ai mei (care însă nu mai sunt buni prieteni şi între ei, fireşte; fiecare dintre ei e bun prieten cu mine şi caută să mă asmută asupra celuilalt).
Mi-au povestit scene halucinante. Judecătorul zicea „îhâm, îhâm" din două-n două propoziţii de-ale reclamantului şi din trei în trei propoziţii de-ale pârâtului. Cred că nici dacă una dintre părţi ar fi rostit un frăzoi de genul „sunt de acord cu desfacerea căsătoriei din vina ambilor părţi, dar nu sunt de acord ca Mutu să mai fie însurat cu Consuelo şi aş vrea să se desfiinţeze staţia de metrou Apărătorii Patriei", onoratei instanţe nici nu i-ar fi tresărit pleoapa. Bănuiesc, uneori, că judecătorul face sudoku pe sub mas
