Liga Campionilor tezaurizează în continuare poveşti frumoase în fotbalul european. Opti­mile actualei ediţii au aşezat faţă-n faţă două dintre echipele a căror istorie presupune lungi călătorii în timp. Arsenal şi AC Milan. Chiar dacă pre­zen­tul combatantelor este marcat de oarece uzu­ră, nicicând şi în nici o conjunctură o astfel de confruntare nu poate rămâne în afara in­te­resului general. Deoarece nivelul competiţiei are darul de a resuscita mircaulos orgolii latente.

Personal, fără a mă lăsa influenţat de raportul la zi al fotbalului, am pariat public pe reuşita spectacolului în dubla Milan – Arsenal. Şi nu m-am înşelat. Şi mă bucur pentru că nu m-am înşelat. Dar nu într-atât încât să-mi pierd cum­pă­tul şi să pretind că pronosticul meu a urmat vreunor savante căutări de competenţă. Pur şi simplu aşa am simţit. Chiar şi pe felii prezi­cerile mi-au ieşit pe realitatea de fapt. Pentru a miza pe o victorie consistentă a italienilor pe teren propriu nu am cheltuit cine ştie ce obrăznicie. Fiindcă nu mai este Milan echipa care să genereze partide politice şi să inventeze premieri pentru Italia. Dar componenţa lotului milanez însumează experienţe bine coapte. Tupeu cred că am avut atunci când, la emisiunea „Execuţii în direct” de la Sport Total FM, am afirmat că Arsenalul poate întoarce rezultatul din meciul-tur, adică acel fantastic 0-4. Atunci, pe loc, am fost considerat şi declarat nebun.

La pauza meciului de la Londra, când trupa lui Arsene Wenger conducea cu 3-0, primeam deja mesaje că aş fi defect. Rezulta­tul final nu mi-a mai ieşit însă. Surpriza nu a mai lucrat în favoarea mea. S-a oprit. Obosise. Dar n-am fost trist. Pariul mă ţinuse mai mult decât de obicei într-un meci pe care întotdeauna o să mi-l amintesc cu plăcere.

Chiar dacă repriza secundă a meciului de la Londra a menţinut la alb tabela de marcaj, practica fotbalistică a fost un