„Weekend Adevărul“ face primul portret amplu al comunităţii religioase Bahá’í din România.

Ştiaţi că Regina Maria a României a îmbrăţişat, la jumătatea anilor '20, credinţa Bahá'í? Nu ştiaţi şi de unde să ştiţi? Despre Bahá'í s-a tăcut îndelung şi s-ar fi tăcut în continuare dacă într-o dimineaţă de iarnă un ziarist plictisit nu ar fi aflat, dintr-o rutină a întâmplării, de pe o agenţie internaţională de ştiri, că mai mulţi Bahá'í din Iran au fost închişi, şi dacă acelaşi nu s-ar fi întrebat, aşa cum se întreabă câteodată ziariştii, de ce şi cum? Şi dacă nu s-ar fi gândit unde poate găsi şi în România un refugiat din motive religioase.

Uite: câteva dimineţi mai târziu suntem pe Bulevardul Magheru (Gheorghe Magheru: comandant militar din oastea lui Tudor Vladimirescu, remarcat la 1821) în faţa sediului Adunării Spirituale Naţionale a Bahá'ílor din România. Ninge şi ninsoarea asta nenorocită ni se scurge dinspre arcade spre bărbii, traversându-ne pomeţii îngheţaţi. E al dracului de frig la Bucureşti. Bahá'í ne trebuiau nouă? Ştim şi noi ce am aflat de pe internet. Repetăm ca papagalii, ca repetenţii, să avem răspuns, dacă ne întreabă cineva, deşi nu ne va întreba nimeni: religia Bahá'í este o religie independentă, monoteistă, a cărei populaţie mondială numără în jur de 5 milioane de oameni.

Trece o săptămână: îndrăznim să spunem că am înţeles cine sunt aceşti oameni - le-am cunoscut liderii, am intrat în casele lor, am stat la masă cu ei şi ei au stat la masă cu noi, ne-am strâns mâinile, ne-am ajutat unii pe alţii să ne îmbrăcăm paltoanele, am deszăpezit împreună o Dacie, i-am văzut cum se roagă şi am văzut Bahá'í vorbind cu un optimism feroce despre viitor, le-am citit cărţile sfinte, iar, la urmă, am întâlnit şi ce căutam: o tânără care, din cauza credinţei, a fugit din Iran. Trăieşte în acest Bucureşti bezmetic, dar liber şi visează la ziua câ