Criticul literar Dan C. Mihăilescu remarca în cadrul unei dezbateri despre bogăţie – ocazionată de relansarea serviciului de private banking al unei bănci – că România are mai mult o literatură a sărăciei. Mergând mai departe pe această linie se poate observa că scriitorii sărăciei şi-au ales personajele, în special, din lumea satului, într-o Românie eminamente rurală. Aşadar, cu cât populaţia e mai disipată într-o multitudine de comune şi sate, în loc să fie concentrată în câteva oraşe, cu atât productivitatea şi competitivitatea sunt mai reduse. Asta pentru că investitorii sunt atraşi de pieţele mari, unde îşi pot plasa uşor mărfurile şi îşi pot alege forţa de muncă. De aceea are Bucureştiul cel mai mare PIB/locuitor şi cel mai redus şomaj. De unde se vede că laureatul Pre­miului Fisher pentru economie Johan Norberg avea dreptate când zicea: „Singura şansă a celor săraci, lipsiţi de putere şi relaţii, este piaţa liberă, doar acolo îşi pot vinde forţa de muncă şi pot porni o afacere”.

Dar pentru a limpezi pe deplin această chestiune, e bine să vedem şi ceea ce spunea, în urmă cu 90 de ani, celebrul economist austriac Ludwig von Mises. Concepţia liberală a vieţii sociale a creat sistemul economic întemeiat pe diviziunea muncii. Expresia cea mai evidentă a economiei de schimb este aşezarea orăşenească, ce este cu putinţă numai într-o astfel de economie. În oraşe, doctrina liberală a fost dezvoltată într-un sistem închegat şi în ele a găsit cei mai mulţi susţinători. Dar, pe măsură ce bogăţia creştea mai mult şi mai repede şi cu cât creştea, în consecinţă, numărul de imigranţi de la sate către oraşe, cu atât mai puternice deveneau ata­curile pe care liberalismul le sufe­rea din partea principiului violenţei. Populaţia venită de la ţară îşi găseşte curând locul în viaţa urbană şi adoptă repede la exterior maniere şi purtări orăşeneşti, dar rămâne vreme îndelu