Numai un an ne mai desparte de aniversarea a două-zeci de ani de la explozia primei bombe în World Trade Center. Pe 26 februarie, ziua de aniversare, am vizitat World Trade Center Memorial, pe locul unde au fost cândva cele două turnuri gemene.

Deşi fâşii de soare decupează zgârie-norii în evantaie, jos, pe stradă, pe unde ne târâm noi, muritorii, nu ajunge de-cât vântul rece şi tăios de fe-bruarie, bate dinspre New Jersey şi râul cenuşiu, pe a cărui spinare navele urcă încet spre ţărmurile mai înalte, unde palatele Vanderbilt şi Rotschild străjuiesc drumul spre nord. Fără vânt şi cu un cer complet schimbat de dispariţia gemenilor de la World Trade Center, e foarte greu să mai găseşti râul şi parcul Battery, unde bicicleam acum cinsprezece ani, şi drumul în jurul zonei calamitate, încă înconjurată de panouri de construcţie şi marcată de gâturile stinghere ale macaralelor, îmi ia nu mai puţin de zece minute, de la capătul de vest al Wall Street, unde cobor din sala de şedinţe.

Secretara devotată îmi dă în tăcere printul e-mail-ului pe care i-l trimisesem mai devreme - biletul meu de intrare la ci-mitir. Sunt o veche vizitatoare a ci-mi-tirelor, aş spune chiar că, puse cap la cap, sunt luni bune petrecute de mine în cimi-ti-re variate în jurul lumii şi acasă (Cimitirul Eternitatea, învecinat, fiind singurul refu-giu în lungii ani de practică şcolară la atelierul mecanic al liceului), dar niciodată nu am avut nevoie de permis de vizitare, ca acum. Tipăritura are numele meu, data, o hartă care arată că intrarea se face la colţul Greenwich cu Albany şi avertismentul că trebuie să îl ţii în mână în orice moment şi că forţele de securitate sunt în dreptul lor să îţi ceară şi un act de identitate. La capătul străzii traversez prin curtea vechii biserici - lumea iese la slujbă - prin-tre puţinele morminte vechi de la 1.700.

Înconjor nenumărate pano