Pe 21 februarie 2012 a fost anunţat cel de-al doilea plan de salvare al Greciei, în valoare de 130 de miliarde de Euro. Un plan care vine după ce, în 2010, aceleiaşi ţări îi fusese aprobat un bailout de aproximativ 110 miliarde Euro. Astăzi, Grecia, Fondul Monetar Internaţional şi investitorii privaţi încă mai negociază condiţiile de finalizarea a celei de-a doua salvări.

Aparent, scopurile acestui plan ar fi conversia datoriei de stat a Greciei către investitorii privaţi şi recapitalizarea sistemului bancar elen. Mai exact, creditorii privaţi au acceptat schema de conversie prin care obligaţiunile emise de statul grec sunt înlocuite cu altele având maturităţi mai îndelungate şi un cupon mai mic. Primele estimări arată că aceştia au suferit pierderi de aproximativ 53,5% din valoarea nominală a obligaţiunilor.

Evident, această pierdere nu a fost suportată de către bănci din altruism, ci din interes: circa 30 de miliarde de Euro din pachet fiind distribuiţi pe post de „stimulente” pentru creditori. Din ceea ce mai rămâne din pachetul original, 23 de miliarde vor fi folosiţi pentru recapitalizarea băncilor şi 35 de miliarde vor finanţa efectiv operaţiunea de conversie. După cum se poate vedea, bailout-ul nu are ca obiectiv susţinerea economiei greceşti, ci preîntâmpinarea falimentului acestui stat şi evitarea intrării sale în incapacitate de plată.

Analizând această măsură aparent paradoxală, ne putem pune următoarele întrebări: cum s-a ajuns în această situaţie, de ce dau autorităţile europene semne că vor face orice efort este necesar pentru a susţine această ţară şi de ce este relevant să revedem pentru a o mie una oară cazul Greciei?

Cazul Greciei revizitat

Situaţia Greciei are practic valoare didactică. Într-adevăr, tema a fost dezbătută pe larg prin presă, dar puţine articole oferă şi câteva argumente economic