E greu, pentru un angajat la stat, să renunţe la o funcţie de conducere. E al naibii de greu să fii şi altceva decât şef, nu-i aşa? Fără funcţie, pentru cei mai mulţi dintre ei, viaţa pare de neconceput. Postura de angajat al statului este de neacceptat fără scaunul pe care l-ai ocupat doi ani, cinci ani sau zeci de ani.
Vocaţia lor de şef este desăvârşită, în opinia lor, iar orice schimbare este de neacceptat. Au controlul, au poziţia, au parte de veşnicul "să trăiţi" fără de care se pare că nu pot trăi liniştiţi.
Se agaţă de statutul profesional, de chichiţe legislative, de instanţe, de orice portiţă prin care îşi pot păstra funcţia. Şeful Poliţiei brăilene, comisar-şef Cătălin Chivu, nu este o excepţie. Nici foştii şefi de la Muncă, Şomaj şi Pensii, Doru Damian, Doiniţa Ciocan şi Ion Rotaru, care au stat auto-suspendaţi din funcţii vreo 4 ani, de prin 2004.
O înlocuire este catalogată drept un act politic scandalos sau un efect al unor grupuri de interese, de parcă numirea celor mai mulţi dintre ei în funcţie ar avea un cu totul alt caracter.
Cei mai mulţi dintre şefii de la stat sunt numiţi politic, hai să fim sinceri. Cu toate concursurile şi evaluările, cu toate dosarele depuse, majoritatea au ajuns în funcţii pe criteriu politic. Că, în cazuri fericite, la mijloc era vorba şi despre profesionalism sau competenţă, la bază a stat măcar recomandarea venită pe linie de partid. De la directori de grădiniţă la cei de licee, de la şefi de servicii la şefi de inspectorate, de la cel mai mic funcţionăraş cu măcar un om în subordine şi până la miniştri, toţi datorează funcţia, într-un fel sau altul, unui sprijin venit din structurile de stat sau ale partidelor.
Odată ajunşi însă pe scaunele de şefi, nu mai concept că, în timp, altcineva ajunge să se folosească de aceleaşi pârghii pentru a le lua locul. Nu cedează f
