Deşi medicina populară i-a redescoperit proprietăţile abia în ultimele decenii, Aloe vera este una dintre cele mai vechi plante medicinale cunoscute de om.
Vechii greci o foloseau pentru vindecarea a numeroase boli interne sau externe, egiptenii o foloseau pentru regimurile de întreţinere a frumuseţii şi pentru îmbălsămarea morţilor, iar medicina chineză o numea “medicamentul armoniei”. Ruşii numesc această plantă “elixirul longevităţii”, iar indienii americani o cunoşteau ca fiind “vindecătorul tăcut”. Medicii antichităţii, Dioscoride şi Plinius preţuiau foarte mult proprietăţile terapeutice ale acestei plante. În acele vremuri, în Europa, sucul de aloe costa foarte mult. Se spune că, din cauza aloei, Alexandru Macedon a încercat să cucerească o insulă pe care se cultiva această plantă din care băştinaşii făceau un suc cu proprietăţi tămăduitoare.
Plantă asemănătoare cactuşilor, Aloe vera creşte în zonele fertile cu climă caldă. Din cele aproximativ 200 de specii de aloe, o parte sînt apreciate mai mult ca plante decorative, dar celebritatea de plantă vindecătoare i-a revenit speciei “Aloe barbadensis miller”, cunoscută, în special, ca “Aloe vera”. Ca o confirmare actuală a proprietăţilor terapeutice, cunoscute de mii de ani, oamenii de ştiinţă au evidenţiat o parte din efectele curative remarcabile ale acestei plante.
Planta conţine un complex extraordinar de bogat de substanţe, din care două sînt cele mai importante:
- aloina – situată imediat sub coaja frunzei, un lichid galben lăptos, cu gust amar, folosit de secole ca laxativ (utilizat sub forma de praf) şi
- gelul de aloe – un lichid vâscos situat în interiorul frunzelor.
Principalul dezavantaj care a făcut ca folosirea aloei să nu fie atît de răspîndită pe cât este de eficientă în tratarea atâtor afecţiuni, a fost instabilitatea accentuată a gelului extras din frunze. După tăier
