La origine teză de doctorat, cartea Biancăi Burţa-Cernat despre „proza feminină interbelică” (Fotografie de grup cu scriitoare uitate, Ed. Cartea Românească, 2011) are însuşirile proprii unei astfel de lucrări (este doctă, riguroasă, amplă) şi încă una care nu le este totdeauna proprie: atrage literar, este expresivă, o citim cu neslăbită plăcere de la titlu până la sfârşit.
A constatat-o înainte de mine confratele Cornel Ungureanu care notează pe ultima copertă: „Expresivitatea scrisului Biancăi Burţa-Cernat începe de la nivelul titlului şi se manifestă pe tot parcursul analizelor”.
Să spun înainte de altele că acţiunea Biancăi Burţa- Cernat este polemică în punctul de pornire şi deseori pe parcurs, fie şi numai atunci când analizează texte ale autoarelor interbelice, mereu văzute altfel decât cei care le-au comentat înainte. Marii critici din epocă, E. Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, sunt deseori contrazişi, corectaţi – neadmişi, oricum, ca instanţe infailibile. Polemicile, cu ei şi cu alţii, nu vizează doar părerile lor despre autori (autoare) şi cărţi, ci mai mult: atitudinea lor de principiu despre scrisul femeilor, acea pornire de a comasa scriitoarele în rezervaţii, în „capitole-ghetou”, cum le numeşte plastic Bianca Burţa- Cernat. G. Călinescu ar fi procedat în felul acesta în Istoria sa şi după el alţi critici în lucrările lor de sinteză. Printre ei: I. Negoiţescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Dumitru Micu. Este adevărat, recunoaşte Bianca Burţa- Cernat, că au existat şi iniţiative de autoenclavizare, precum crearea acelei „Societăţi a Scriitoarelor din România”, cu aproximativ cincizeci de membre, sau a „Revistei Scriitoarelor”, care excludea orice semnătură masculină, forme de segregaţionism practicat în replică.
Orientată cum arătam mai sus, cartea Biancăi Burţa- C
