În România, arhivele Partidului Comunist n-au avut un somn prea uşor. În 1989, la Braşov, un revoluţionar a transportat acasă, în timp ce oamenii surescitaţi ocupaseră sediul primăriei, aproximativ trei metri liniari de arhivă. Documentele, care totalizau peste 900 de dosare de cadre, aparţineau Comitetului Municipal de Partid Braşov. (1.)

La Iaşi, tot în zilele fierbinţi din decembrie 1989, arhiva partidului pe Universitatea „Al.I. Cuza“ a fost preluată şi depozitată la Corpul 10 Armată, la garnizoana din Dealul Copoului. Ofiţeri de Securitate şi cadre ale Armatei au cerut profesorilor să predea documentele pentru a le pune „la adăpost“. La Bucureşti, dosarul de cadre al lui Ion Iliescu a fost făcut pierdut în 2006, nu înainte de a fi fotocopiat. Deşi mai toţi angajaţii din depozitul de arhivă în care era păstrat la Arhivele Naţionale ştiau de existenţa sa, comentînd copios, dar discret conţinutul, acest lucru nu a împiedicat fosta conducere a Arhivelor să sustragă dosarul. În locul acestuia a fost introdus dosarul unui horticultor cu acelaşi nume. (2.)

Aceste poveşti despre arhiva PCR ar putea continua, poate cu altă ocazie. Pînă atunci să subliniem doar că pe baza arhivelor Partidului ar trebui pusă în aplicare Legea lustraţiei. Din a treia încercare Un proiect de lege privind limitarea temporară a accesului în funcţii publice a persoanelor care au ocupat poziţii în partidul sau în statul comunist a fost iniţiat în 1998, dar a fost îngropat în Parlament de potenţialele victime. (3.) Adoptarea Legii lustraţiei de către Camera Deputaţilor, a doua oară în ultimii trei ani, după ce, în 2010, Curtea Constituţională a decis că forma precedentă a legii încălca prevederi din Legea fundamentală, a stîrnit reacţii diverse. Dincolo de dezbaterea asupra utilităţii şi eficienţei unei astfel de legi în acest moment, vă propun şi o analiză sumară p