Vă fur câte-un vers, fili-mu, prietenii mei,

să leg din nou inima mea de inima voastră,

Ardealul bătrân de înălţimile Pindului,

cununa Carpaţilor de zăpezile Olimpului.

Dacă vreţi, furaţi-mi şi voi cel puţin unul,

neliniştit ca Istrul solemn călător

spre Pont-Euxin-ul iluziilor înşelătoare

deznădejdea Argonauţilor, tragedia Medeii,

chinul strămoşului nostru Ovidiu.

„Atât de lungă a fost anul acesta domnia iernii,

m-a surprins fără foc, m-a găsit fără tinereţe”

oftează, cocârjat, Palamas,

un Eminescu îmbătrânit al Eladei.

„— De ce în Senat e atâta emoţie?

Şi ce fac senatorii chiar nimic legiferând?”

se-ntreabă Kavafis din Alexandria,

„geniul ce n-a publicat nicio carte”.

„— E pentru că, chiar azi, sosesc barbarii!”

răspunde tot el în versuri fără zorzoane.

„Sunaţi trâmbiţe! Voi, clopote răsunătoare,

cutremuraţi dintr-un capăt în altul Grecia-ntreagă”,

sună, răsună semne războinice din vocea lui Sekelianos

la moartea poetului naţional Palamas.

Toţi munţii Pleiadei

şi ruinele templelor delfice îl ascultau

pe bărbatul care-ndrăznise

să le dea viaţă, el răzvrătitul

ruinat în iluzii.

„Soare, prieten oriental, tichie de aur a minţii mele,

mi-e drag să te port de-a lungul, de-a latul, dar, vai, nu mai pot!”

oftează chiar el, Kazandzakis, în strania lui „Odissee”,

năucitorul călător peste mări, peste ţări,

în preajma mormântului său din Creta

zbâtându-se vechile duhuri, uimite citind

epitaful: „Nimic nu visez, de nimic nu mi-e

teamă, sunt un om liber”... Mai liber chiar

decât fratele său în deziluzii, Panait Istrati,

ofticosul prinţ al ciulinilor de Bărăgan.

„Ne face destinul această plăcere

să ne lase-ns