convorbire realizată de Gellu Dorian

Gellu Dorian: – Domnule Ion Mircea, sunt patruzeci şi şapte de ani de la debutul literar în revista „Tribuna” din Cluj. Aveaţi nouăsprezece ani. Cum se numea poezia?

Ion Mircea: – Poezia se numea Pescuitorul de perle.

G. D.: – Din acel „Pescuitor de perle” cât a mai rămas, să spunem, în Şocul oxigenului ?

I. M.: – La prima vedere, nimic. Dar sugestia din versurile acelea de început, oricât de naive sau de inocente vor fi fost ele, după care apa pe care o străbate scufundătorul se închide în urma lui ca o scoică, astfel că face din pescuitorul de perle o perlă vie, acea sugestie s-ar putea să aibă vreun corespondent în volumul Şocul oxigenului, apărut după treizeci şi şapte de ani de la debut, în 2002.

G. D.: – Am trăit tot timpul cu impresia că veniţi dintr-o lume aristocrată. Eleganţa dumneavoastră, sobrietatea şi ritmul calm al vieţii mi-au creat această impresie. Din ce familie vă trageţi? Aţi putea reconstitui un arbore genealogic al familiei din care v-aţi născut?

I. M.: – M-am născut la ţară, dintr-o familie onorabilă, dar fără ascendenţă aristocratică – sau cel puţin eu nu o cunosc. Părinţii mei n-au avut titluri nobiliare şi n-au fost nişte latifundiari, aş spune că dimpotrivă. Numele nostru are, în schimb, o lungă genealogie. Dar nu e nici locul şi nu avem nici timpul necesar pentru a stărui asupra acestui subiect.

G. D.: – De la debutul editorial până la prima carte a trecut ceva timp. De ce?

I.M.: – Din pricina spaimei care m-a cuprins. Istm a avut un atât de mare succes, încât m-a speriat, pur şi simplu. A durat ceva până să mă dezmeticesc.

G. D.: – Ritmul acesta, rar, l-aţi păstrat şi la apariţia celorlalte cărţi. De la Istm, carte apărută în 1971, au trecut opt ani până la Tobele fragede. Ca apoi, abia în 1984, să publicaţi