Nu vreau decît să vă recomand un articol foarte bun al lui Adrian Deoancă. Sînt rezumate toate problemele cu minerii în România de azi. Cea mai importantă: încă există percepţia, alimentată de o bună parte din media, care s-ar putea rezuma cam aşa: “aolio, vin minerii în Bucureşti”. E totuşi incredibil că mai apar astfe de reacţii după atîta timp.
Aş vrea să-i văd în Bucureşti lipindu-se de manifestaţiile de la Piaţa Universităţii. Cred că s-ar închide în sfîrşit o etapă. Oamenii ăştia au problemele pentru care s-a urlat şi în ianuarie, pentru care se urlă şi acum. Ce rost mai are toată demonizarea minerului? Dacă oamenii vor să vină în Bucureşti, să vină să îşi strige revendicările.
Iată şi textul:
Câteva repere statistice. Din 1990 încoace, o treime dintre accidentele industriale din România s-au petrecut în exploatări miniere, iar 60% dintre acestea au avut loc în abatajele din Valea Jiului. Între 1995 şi 2011, aproape 100 de mineri au murit şi alte câteva sute au fost răniţi. Cele mai grave accidente au avut loc la Vulcan, în 2001 şi 2002, când au murit 24 de mineri, la Petrila, în 2008 – 13 morţi şi 15 răniţi, şi la Uricani, în 2011 – 5 morţi. După accidentul din februarie anul trecut, Ion Ariton, pe-atunci ministru al Economiei, promitea: “Ne dorim să facem condiţii de muncă mult mai bune în mină”. Nu s-a ţinut de cuvânt. Aşa că minerii şi Valea şi-au pierdut răbdarea.
Nu e singura promisiune faţă de mineri pe care guvernul şi-a încălcat-o flagrant. La începutul anului trecut, Jeffrey Franks cerea guvernului trierea minelor în funcţie de profitabilitate şi reducerea pierderilor celor considerate ineficiente. Împreună cu FMI şi Comisia Europeană, guvernul decidea restructurarea Companiei Naţionale a Huilei până în 2018, dar premierul Emil Boc promitea că nici o mină nu va fi închisă în acest interval. N-a fost să fie aşa. La 1 octombrie
