A fost nevoie de o tragedie majoră (11 septembrie, 2001) pentru ca doi dintre cei mai cunoscuţi gânditori contemporani să se întâlnească prima oară abia când unul avea 77 de ani şi celălalt 75, deşi sunt născuţi în aceeaşi ţară, şi-au luat doctoratele doar la un an distanţă (1953 şi respectiv 1954) şi au trăit (unul în Tübingen, celălalt în Frankfurt pe Main) unele dintre cele mai frământate timpuri ale țării lor. Gândirea şi preocupările acestor doi oameni (unul teolog şi om al bisericii, celălalt – filozof, sociolog şi critic neo-Marxist) sunt atât de diferite, încât au fost percepuţi drept un exemplu clasic de “intelectuali antipodici”.

Născut în 1927, Joseph Ratzinger, azi Papa Benedict al XVI-lea, a fost numit, datorită inflexibilităţii sale doctrinare, “chintesenţa ortodoxiei catolice”. Născut în 1929, Jürgen Habermas, care, în afară de catedrele de filozofie de la Heidelberg şi Frankfurt pe Main, a condus şi Institutul Max Planck din Starnberg, s-a declarat de mult un urmaş al lui Max Weber, adică “surd bocnă într-ale sferei religioase”. Şi-atunci, dincolo de tragedia lui 11 septembrie, 2011, ce i-a putut convinge pe “ateul metodic” şi pe Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei să se întâlnească şi să dialogheze?

Răspunsuri foarte nuanţate la această întrebare primim de la Dr. Florian Schuller, Directorul Academiei Catolice a Bavariei, editorul şi prefaţatorul cărţii ce cuprinde contribuţiile lui Ratzinger şi Habermas. Apărut întâi în 2005 la Herder Verlag, Freiburg im Bresgau, sub titlul Dialektik der Säkularisierung: Über Vernuft und Religion, volumul apare un an mai târziu la Ignatius Press, San Francisco, în traducerea lui Brian McNeil sub titlul DIALECTICS OF SECULARIZATION – On Reason and Religion.

Schuller numeşte câteva ”impulsuri” care au determinat apariţia acestui dialog. Mă opresc la două dintre ele. Primul: ce l-a