De curând, în biroul de la Uniunea Scriitorilor, am primit vizita unui tânăr poet. M-a salutat prietenos şi apoi m-a înştiinţat că ar vrea să-mi propună un grupaj de versuri pentru „România literară”. L-am îndemnat să-mi trimită poezii, căci mi se pare şi talentat acel tânăr poet, îmi este şi simpatic.

Atunci el m-a anunţat cu convingere: am să vă expediez prin e-mail un poem care se intitulează Te-am futut şi te-am făcut poem. N-am apucat să zic nimic, dar, probabil, aveam o figură pe care se citea contrarietatea, încât vizitatorul meu m-a privit cu superioritate-milă- dispreţ ca pe o făptură bătrânicioasă, stupidă şi depăşită şi a zis: Bine, dacă nu vreţi, vă dau poeme de-alea prăfuite, leşinate.

Nu sunt un tip pudibund şi nici nu mă tem de cuvinte, dar ştiu că în ele stă aţipită o mare forţă, uneori distrugătoare. Totodată, consider că această folosire exacerbată a limbajului trivial în literatura noastră de ultimă oră nu înseamnă nici pe departe ceea ce vor autorii să însemne: adică, acest limbaj trivial nu sporeşte nici măcar cu o fărâmă expresivitatea literară a textelor respective şi nici nu constituie o formă de protest, de contestare a sistemului, aşa cum se doreşte; ci doar ne aruncă într-o vulgaritate maximă, afirmând noul primitivism ce ne cuprinde ca o molimă şi, în fond, subliniind complexele noastre de inferioritate şi marginalitatea noastră culturală. Literar nu valorează nimic să-ţi umpli gura cu cuvântul f… sau p… sau p…. Dimpotrivă, rău folosite, asemenea cuvinte pot avea un efect pe dos, devastator. Dar, de pildă, să sugerezi pasiunea şi sexualitatea în pagini de descriere care nu au în ele nimic obscen/ scabros, ei da, aceasta e o probă literară dificilă şi, dacă îi iese unui scriitor, reprezintă o performanţă de fineţe, demnă de un maestru.

În ochii mei este cu totul dezamăgitoare convingerea unora dintre autori că s