Patru decenii de creaţie lirică a lui Gheorghe Grigurcu, materializate în douăzeci şi cinci de culegeri, revin lectorului în două masive tomuri purtând titlul celui probabil mai iubit dintre volume, cu trimitere puţin probabilă la faimoasa teorie a lui Newton, anume Nimic n-ar trebui să cadă (Editura Limes, Cluj Napoca, 2011, cu o prefaţă de Ion Pop, iar la finele volumului secund o exhaustivă anexă de referinţe critice).

Formatul mare al lucrării, cu câte două până la patru poezii pe fiecare din cele peste 1200 de pagini ne indică votul pe care-l dă autorul fiecăreia dintre poeziile scrise la aceeaşi masă cu un număr nu mai puţin considerabil de volume de critică şi istorie literară.

Este un caz unic de fericită dedublare care poate n-ar trebui evidenţiat când creatorul n-ar fi organic înzestrat pentru ambele activitaţi, nu chiar atât de separabile odată ce actul lui critic optează, până la simbioză, pentru sectorul liric, într-o globală îmbrăţişare a tuturor tendinţelor, sub condiţia autenticităţii. Trimiţând opera la autor vom înţelege că, începându-şi mandatul de critic literar într-o epocă dificilă onorării actului estetic, Gheorghe Grigurcu a simţit nevoia imperioasă a purificării, iar aceasta a luat la el, în mod firesc, calea muncii poetice. Nu mai puţin, impunătoarea productivitate a unei conştiinţe în continuă resurecţie a inclus în scrisul zilnic şi publicistica de atitudine, într-o societate sub loviturile depresiei.

Considerând poezia exerciţiu al unui fatal elitism, mizând deci pe o funcţie soteriologică cu efect strict îndreptat asupra emitentului, Gheorghe Grigurcu a făcut-o, totuşi, publică, într-un gest de generozitate, poate şi din omeneasca slăbiciune vizând capacitatea cititorului de a se orienta în jocurile sale de plin/ gol, de salt la trapez, fără plasă, în văzduhurile metaforei. Familiaritatea cu practicil