Cine va căuta în cele două volume de Jurnal ale lui Mircea Cărtărescu (apărute în 2001 şi 2005, însumînd 900 de pagini, acoperind anii 1990-2003) fapte sau dezvăluiri senzaţionale, „secrete“ din lumea scriitorilor, dedesubturi sau bîrfe, mărturisiri stupefiante pentru galerie, opinii scandalizante se va înşela din plin: nu cred, evaluînd din total, că se pot aduna mai mult de cca. 50-70 de pagini risipite în care să fie vorba despre evenimente exterioare vieţii intime, sufleteşti şi biologice, a autorului; chiar dacă avem în vedere stimuli importanţi, cum ar fi viaţa de familie sau călătoriile scriitorului – nu puţine. Jurnalul lui Mircea Cărtărescu este efectul unei autoscopii permanente care se centrează pe cîteva obsesii acaparante, definitorii pentru „starea“ în care el şi-a scris opera, stare care e, cel mai adesea, departe de jubilaţia creativă sau de bucuria clamată a succesului. Aş spune că e, în fond şi precumpănitor, un jurnal de creaţie: istoria neputinţelor, disperărilor unui autor care crede că ceea ce scrie nu mai are vreo valoare sau că fiinţa sa e pe deplin covîrşită de eşec şi ratare. Rareori străluceşte şi puţină bucurie, satisfacţie sau fericire în viaţa povestită de scriitor; obsesiile îi vin din stratul cel mai sumbru al spiritului şi simţirilor, chinul nu e doar al „creaţiei“, ci al existenţei ce o înconjoară: un fel dramatic, negativ şi chinuitor de a-şi trăi viaţa şi mai ales de a o povesti. E indubitabil însă că, aşa cum credeam de mult, autoexigenţa sa are o radicalitate care nu e prea des întîlnită în literatura noastră, o radicalitate ce singur şi-o impune şi numai lui şi-o permite. Mai mult, poate, e dialogul autorului cu opera sa.
Interesante sînt cîteva mărturisiri privitoare la faptul că ceea ce a publicat autorul sub numele de „jurnal“ nu e o integralitate, ci o selecţie „provocatoare“: „lucrîndu-mi ju
