Ştirea am citit-o pe Net pe la mijlocul lui februarie. Timişoreni necunoscuţi au creat un nou tip de lanţ uman, ei lasă în locuri publice câte un mic cadou pentru cel care are nevoie: un plic de cafea, o ciocolată, un tricou, câteva banane sau chiar o pereche de cizme sau o pereche de jeans, însoţite de un bileţel pe care scrie "Cu drag, pentru cineva care are nevoie. Ajută şi tu pe cineva fără să ceri nimic în schimb". Ideea, se spunea în articolul de pe Net, aparţinea încă de acum câţiva ani americanilor, dar timişorenii au adoptat-o şi au trecut la treabă. Au creat în plus pe Facebook asociaţia Look Inside. De bună voie şi nesiliţi de nimeni, dar mai ales cu zâmbetul pe buze.

Acum eu mă întreb, dar nu numai de dragul întrebării: ce-ar fi dacă bucureştenii ar fi şi ei un pic mai timişoreni? Nu ştiu să răspund concret ce-ar fi, dar ceva ar fi negreşit. Pentru bucureşteni şi nu doar pentru ei. Poate că nu s-ar mai bombăni cu năduf la urcarea sau coborârea din staţiile de autobuz în orele de mare aglomeraţie. Poate că, oprindu-se din fuga zilei, ar zâmbi o clipă atunci când ar vedea cadoul şi ar citi biletul. Poate că ar lasa cadoul pentru altul, dacă nu ar avea nevoie de el, dar în schimb ar face la rându-i un alt cadou. Sunt foarte mulţi de "poate că", dar fără speranţă, omul nu ar mai fi om. Tot din categoria lui "poate că" ar face parte şi: poate că mulţi ţigani ar înşfăca acele cadouri pentru a le vinde apoi în talcioc; poate că unii s-ar încăiera pentru acel cadou, în baza lui "Eu l-am văzut primul"; poate că l-ar lua cineva care nu are chiar deloc nevoie de acel cadou.... În fine, aşa cum spuneam, dacă nu am spera, dacă nu am lăsa ca neprevăzutul să lucreze şi pentru gândul nostru cel bun şi nu doar potrivit legilor lui Murphy, atunci chiar că ar trebui să nu mai facem nimic, să nu mai avem nici o iniţiativă.

Bucureştenii sunt mult mai agitaţi, m