Ce poate fi nou într-o poveste de familie care începe în momentul în care o tînără se trezeşte moştenitoare a casei bătrîneşti şi a grădinii sălbăticite care o înconjoară? Subiectul ar putea fi lesne clasat ca materie primă pentru un romance dulceag, cu rememorări şi momente Kodak recuperate din cutia cu fotografii sepia, bine pitită în fundul vreunui dulap masiv. Sau, ca orice subiect, oricît de tocit, ar putea fi deturnat într-o piesă originală, emanînd imprevizibil şi prospeţime – asta dacă încape pe mîna unui scriitor conştient şi de propria voce, şi de capcanele scrisului. Katharina Hagena dezvăluie, în romanul Gustul sîmburilor de măr, că este exact acest tip de scriitor: cunoaşte foarte bine încărcătura magnetică a unor scenarii aproape arhetipale, ştie cum să se ferească de drumurile asiduu bătătute în literatură şi are foarte mult de adăugat pe osatura situaţiei-tip în care alege să-şi desfăşoare istorisirile. Povestea începe, ca multe altele, cu o înmormîntare, la care facem cunoştinţă cu o moştenitoare, Iris. Iris e bibliotecară în Freiburg şi acum va trebui să se îngrijească de ceea ce i-a lăsat prin testament bunica ei, Bertha Lünschen. Alături de mama, Christa, şi de cele două mătuşi – Harriet, convertită la buddhism după moartea fiicei (Rosmarie), şi Inge, o fotografă singură şi, la 50 de ani, electrizant de atrăgătoare –, Iris intră în casa veche, îngropată în umbră, în mirosuri de ierburi şi de mere. Odată ce i-a trecut pragul, pe nesimţite se trezeşte atrasă înspre biografia acestui loc în care trei generaţii de femei şi-au lăsat urmele: uneori dureros, alteori de neînţeles, de fiecare dată definitiv.Domeniul femeilor Prin ceea ce trăiește și își amintește Iris, cititorul devine, aproape fără să-și dea seama, martor al unei descoperiri arhetipale: scena­riul unei transformări. Ceea ce e ruptură, traumă, necunoscut și scindare trece, după pro