Cornel Regman, Reflexii şi reflexe, prefaţă de Alexandru Paleologu, îngrijirea textelor, notă asupra ediţiei şi notă asupra ediţiei de Ştefăniţă Regman, postfaţă de Emil Hurezeanu,

Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2011, 128 pag.

Oprefaţă (de Alexandru Paleologu), o notă asupra ediţiei (de Ştefăniţă Regman), o postfaţă (de Emil Hurezeanu) şi, în sfârşit, câteva rânduri pe clapete (de Nicolae Balotă) însoţesc acest volum de o sută şi ceva de pagini. Nu e cam mult? Şi, mai ales, nu e cam mult pentru o carte de, până la urmă, butade?

Într-un fel indirect, toate aceste texte de escortă îşi propun să demonstreze că nu. Delicioasă mi se pare în primul rând încercarea lui Alexandru Paleologu, pusă sub un titlu cu infiltraţii junimiste (Anecdota primează), a cărei primă parte operează o distincţie de o splendidă gratuitate. Între „oamenii de spirit” şi „oamenii duhlii”. Cei dintâi ar aparţine familiei de spirite Saint-Évremond, Bussy- Rabutin, Rivarol, Chamfort, John Wilkes, Lord Chesterfield şi ar fi, fundamental, personalităţi publice. Indivizi ai etichetei. Ceilalţi, mai degrabă populari, au, chiar atunci când existenţa lor e atestată documentar, ca în cazul lui Nastratin, o aură de anonimat. Dau impresia că descind de nicăieri. În sensul acesta, Paleologu vorbeşte despre Carp, Pogor sau Negruzzi ca aparţinând primei categorii, pe câtă vreme Creangă ar ilustra-o pe cea de-a doua.

N-am înţeles exact unde ar trebui să-l plasăm pe Cornel Regman. Ambele postúri i se potrivesc la fel de bine. Paleologu le pune în succesiune:

„Volumul de faţă cuprinde aforisme, observaţii de moralist, vorbe de spirit, şolticării şi calambururi, rostite de Regman de-a lungul unei vieţi, fireşte, nescutită de drame, de traume, de tristeţi şi dezamăgiri, dar pentru care râsul este expresia fatală, irezistibilă, imparabilă, a unei fun