Rolul și rostul social al arheologilor, al muzeografilor, al conservatorilor, al experților din comisiile de monumente apar, în mod cotidian, estompate în ochii populației care este beneficiara eforturilor acestor categorii profesionale înrudite sau complementare. Ele devinind mai ușor perceptibile cu prilejul unor expoziții sau al editării de albume care dau seama, prin aducerea lor în circuitul cultural mai larg, mai concentrat, de rezultatele efortului lor constant de a găsi, recupera, întreține și aduce la cunoștință bogățiile unei moșteniri, numai în parte dezvăluite înainte. Un frumos album în două volume – primul oferind în principal imagini, al doilea conținînd texte explicative – a fost editat sub înaltul patronaj al președintelui României sub titlul România medievală/ Medieval Romania (București, Editura Institutului Cultural Român, 2010, I: 266 p., II: 140 p.). El are la bază o expoziție înțeleasă, după cum spune H.-R. Patapievici, ca „o poartă deschisă, atît spre Occident, cît și spre Orient“, și nu „o expoziție hagiografică și naționalistă“(p. 7). Pentru prima oară, poate, în deceniile din urmă, decupajul se face, de astă dată, nu în consens cu moștenirea secolului al XIX-lea, ci mai aproape de valorile Evului de mijloc, care nu era, orice s-ar spune, unul al dominației ideii etnice, ci mai curînd al legitimismului teocratic, al fidelității față de principe și, pentru ceea ce numim azi – într-un înțeles larg – Europa, al ideii creștine, pluriconfesionale. Cu întemeiată prudență, președintele ICR spune că „Evul Mediu, în sensul său cel mai larg – de la plecarea din Dacia a ultimului legionar roman, pînă la marile răsturnări social-politice de la începutul secolului al XVIII-lea –, este astăzi acela din care dorim să aducem în atenția publicului internațional multietnicitatea, dialogul civilizațiilor, mozaicul de popoare care au trăit, de-a lungul ac