Eram rezident într-un spital universitar de psihiatrie. Amfiteatrul clinicii avea un paznic bătrân. Paznicul suferea de o foarte veche psihoză cronică. Psihoza nu mai era activă, însă omul își găsise o umilă utilitate în singurul loc în care fusese cât de cât acceptat de-a lungul lungii sale vieți: spitalul de psihiatrie – ceea ce în sine e o poveste banală și tristă. Își făcea datoria cu o strictețe de care niciun angajat obișnuit nu ar fi dat dovadă: nimeni, absolut nimeni nu intra în amfiteatru fără aprobarea oficială, sau neînsoțit de persoane oficiale. În acea zi, o studentă la medicină a ajuns mai devreme la cursul de psihiatrie, și a vrut să intre în amfiteatru. Bineînțeles că paznicul bătrân nu a deschis ușa. Nu știu toate detaliile, pentru că nu am fost de față, dar din câte am înțeles, studenta a încercat mai întâi să joace cartea ierarhiei medicale: la urma urmelor, ea era ditamai studenta la medicină, și paznicul – doar un amărât de paznic bătrân. N-a mers nici așa, și ceva din inflexibilitatea paznicului, poate o formă de praecox Gefühl, a înspământat-o literalmente pe studentă, care i-a administrat paznicului o palmă de autoapărare preventivă, apoi a sunat la poliție.

Incidentul s-a oprit aici: nu era necesară nicio intervenție a poliției, și studenta nu fusese în niciun pericol real. Pericolul imaginar a fost însă maxim – groaza irațională, înrădăcinată în prejudecată, pe care unii oameni, fie ei chiar studenți la medicină, o au atunci când află singuri în prezența unei persoane cu o tulburare psihică.

Interesantă a fost reacția solidară, de a doua zi, a studenților, care ne-au reproșat – era un reproș generic adresat clincii, probabil – că nu facem cumva să marcăm bolnavii psihici, ca să fie ușor de recunoscut și astfel de incidente să fie evitate. Eventual – a susținut un student într-un puseu de umanitate – să punem o etichetă