Reporterii „Weekend Adevărul“ au stat de vorbă cu ultimii meşteşugari din România, care încă mai speră că meseriile lor pot fi salvate, poate de un Bruce Willis.

Constantin Dumitru este unul dintre acei oameni care chiar pot să judece o carte după copertă. Are 88 de ani şi, de 72, este legător de cărţi. Constantin Dumitru gravează numele altora pe volume. O face cu dichis şi, mai ales, cu migala unui romancier bun - le primeneşte copertele în piele, le suflă cu foiţă de aur şi încrustează, cu stil, linii şerpuite şi drepte. E meşter mare domnul Dumitru - face cărţi, galanterie, mape de birou, casete, rame, lucrări de diplomă şi câte altele nu face!

Rebreanu şi Topîrceanu i-au fost clienţi

Ştie meserie de la 16 ani, de când a intrat ucenic la Gheorghe Tănase, meşterul unei legătorii mai mici de pe bulevardul Regina Elisabeta din Capitală. Era anul 1939, era sărăcie mare, iar luptele politice încă se mai purtau pentru idei, nu doar pentru bani. Acolo, în micul atelier de pe bulevard, a învăţat domnul Dumitru să culeagă literele de imprimat pe piele, să strângă filele unei cărţi cu aţă ori clei, dar şi să curăţe praful, să şteargă pe jos şi să hămălească prin oraş, cu cărţile legate în sacoşe.

Tot acolo a învăţat domnul Dumitru şi ce înseamnă viaţa şi cât costă ea, că aşa e ucenicia, e grea, dar te educă. Constantin Dumitru se obişnuise cu mirosul de piele încinsă, iar în oraş începea să miroasă parcă mai puternic a praf de puşcă. Era toamnă, septembrie. Mai sus de Opera Română, pe partea stângă, după Stadionul Venus, ucenicul se ducea la atelier. De pe Ştirbei Vodă, aproape, era forfotă mare. „Erau cei nouă legionari, băieţi tineri, studenţi, care-l executaseră pe Armand Călinescu. Zăceau morţi în stradă. Mă uitam la ei, cât de bine erau îmbrăcaţi, parcă-mi era milă de îmbrăcămintea pe care o aveau. Mai că voiam să le iau eu haine