Dumitru Chioaru (coord.), Noua poezie nouă. Antologie de poezie română postmodernă,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011, 404 pag.
Antologia lui Dumitru Chioaru (pregătită de Developările critice din 2004 şi 2010, dar şi de Antologia poeziei româneşti de la origini până azi lucrată cu Ioan Radu Văcărescu, în 1998) ridică cel puţin două rânduri (tradiţionale şi inevitabile) de întrebări – legate de valabilitatea alegerii operate şi a conceptului pe care îl ilustrează. Răspunsul e, ca la orice antologie, cu rest. Titlul trimite la sintagma din 1979 a lui Ion Pop, menită să „tempereze ironic, prin redundanţă, entuziasmul general” al înnoirii. Cei 80 de poeţi (născuţi între 1935 şi 1984!) sunt reuniţi în ordine alfabetică, de dicţionar ilustrat cu utilitate didactică, pentru o repede ochire asupra a trei decenii de poezie postmodernă. Fireşte, în aceeaşi perioadă, sunt active şi generaţiile 60 şi 70. Inventarul respectă sumarul developărilor, dar lasă, de bună voie ori silit de diverse forme de refuz, destule nume pe dinafară. Conceptul generaţiei de creaţie e introdus oarecum ezitant. În Câteva lămuriri (mi-aş fi dorit un studiu amplu, un dosar voluminos care să instrumenteze conceptul, dar şi reluări de fraze critice din developări – acestea, cu sensul lor dublu, de fotografii, dar şi de creşteri – la fiecare poet antologat), Dumitru Chioaru fandează derutant. Postmodernismul e când gen proxim, introdus din subtitlu, când diferenţă specifică, alături de neoexpresionism şi neoavangardism. Între asemănări şi deosebiri, spaţiul e minat de indecizii. Astfel, „cred că valurile 80, 90 şi 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie, în sensul acordat acesteia de Tudor Vianu”, adică mizând pe „comunitatea de principii ideologice şi estetice care animă creatori de vârste diferite”. Dar, „schimbările politice şi sociale de după Decembrie 1989 au c
